Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 30 iunie 2015

Mama cred ca-i tare mandra sa aiba asa un copil ca mine. Cred ca doar ea, dar fara a fi rautaciosi, facand-o aseara pe-a bucatareasa pana tarziu in noapte, am avut o revelatie. De la munca nu venisem demult, avusesem deja si niste activitati extracuriculare de toata isprava, si-acum mestecam cu spor, n-as putea sa zic ca si cu drag, intr-o mazare, de ma dureau talpile (!). Mazarea e mancarea mea preferata si caut sa cumpar numai romaneasca, ca-i ramane bobul intreg si dupa ce-o fierb trei ore, ca aseara, cand imi venea s-o arunc in foc, ca sa zic asa, parca nu se mai termina. Si cred ca tot mestecand am si atipit, moment in care am avut revelatia. De cand am ajuns in Canada, dar si inainte, eu si cu dragul meu Bobescu ne facem treburile in legea noastra, fara sa ne ajute si pe noi cineva macar c-o vorba de incurajare. Noi ne tinem casa, in ordine, dezordine, cat si cum putem, ne ducem si la munca, ne ducem si la scoala, si colo, si dincolo, cat e ziulica de lunga, iar seara nu are si pe noi cine sa ne pupe inainte de culcare. Parca suntem copiii nimanui. Dar, ca niste orfelini, nu mai avem timp sa ne si plangem, ba ne-am invatat sa ne convina asa. Eu cand trabaluiesc prin casa, ma enerveaza sa ma ajute careva ca-mi da impresia ca mai tare ma incurca. Asa si-n situatia asta. Ni le facem in legea noastra, dar nici nu ne calca nimeni pe batatura. Acesta este reversul lucios al medaliei. Sa aduci pe lume niste copii asa destepti, care se descurca de unii singuri cu toate cele, si bine pe deasupra, cred si eu ca te mandresti. Canadienii isi alunga copiii din casa dupa varsta majoratului. Le da un sut in cur si-i arunca in strada. Si cum eu sunt foarte adaptata, asa o sa fac si eu. Nu vreau sa tin la casa niste prosti, cand noi suntem asa destepti. Vreau si eu sa ma mandresc de copiii mei asa cum ma mandresc si eu de mine.

luni, 29 iunie 2015

Unii ii urasc halucinant pe homosexuali, altii le ridica halucinante osanale. I couldn't care less! Casatoria e o institutie creata, nu este si n-a fost niciodata o stare naturala a omului. Liberul consimtamant in amor e la fel de valabil si cu ea, si fara ea. De aceea, nu inteleg de ce dracu va pasa, astora de nu sunteti homosexuali ca astilaltii au acum voie sa se marite/insoare whatever, iar astora de sunteti homosexuali, din acelasi motiv... - feeling yeah right (in ambele sensuri, sau orientari)!!!

duminică, 28 iunie 2015

Mi-am dat seama si-aseara ca eu nu sunt in toate mintile. Pe cat de mare mi-i mie bucuria cand ploua toata ziua, pe-atat de mica-i a altora, mai ales a celor care au baruri pe Danforth. N-ar avea nicio sansa sa supravietuiasca fara mine. Daca in serile calde de vara, n-ai un loc sa te asezi de-atatia oameni, am iesit cu Bobi aseara la o plimbare si suiera vantul a pustiu peste tot, dupa ce-i spalase ploaia pe toti de pe strazi. Ne-am dus cu metroul sa bem o bere, si cand am iesit la Pape, asa turna cu galeata, de nu puteam pleca din statie, si nici umbrela nu aveam. Era un Convenience Store langa si-am intrat sa luam una de unica folosinta, din alea de le bate o data vantul si trebuie sa le arunci apoi flenduri la cosul de gunoi. Am intrat la St. Louis sa si mancam aripi, si ne-a zis de la intrare ospatarita sa ne asezam pe unde vrem, ca nu era mai nimeni. Doar cativa care se uitau la meciul de fotbal feminin Anglia-Canada. Ne-am asezat langa geam, dar cu fata la televizor sa ne uitam si noi. Era 2-0. Se auzea inauntru doar muzica in surdina cat sa nu acopere vocile comentatorilor sportivi, si mai tare, ropotul ploii de afara. Pe care probabil o auzeam doar eu, mai ales ca mi se si suise berea la cap. Mi-l golise de toate gandurile, si mie nu-mi mai trebuia nimic. Se relaxase de tot intr-un homey cozy feeling, pe care doar ploaia e capabila sa mi-l dea. Au dat canadiencele gol si-abia atunci s-a mai animat atmosfera, fara a fi insa necesar, dar n-a tinut mult, ca n-a mai durat si meciul s-a incheiat, din pacate pentru ele, nefavorabil. Atunci am plecat si noi, voiam sa mergem sa ne luam si Pomelo Rosa de la Dolce Gelato, dar era ceva pana acolo si apoi mie mi-era un frig de nu-mi puteam stapani dintii in gura ca sa-mi mai trebuiasca si inghetata. Se gandise Bobi sa luam un taxi sa ne ducem la cinema sa vedem Jurassic Park.
Dar nu ne-am mai dus, am luat-o inapoi spre metrou, eu minunandu-ma iar cum ii ingramadeste ploaia pe toti in case, numai pe mine ma scoate din minti. Ca si azi de pilda, cand ne-am dus sa luam mancare. Am condus, ca numai eu conduc de la o vreme. Am parcat masina si am deschis un pic portiera sa vad daca am estimat bine distanta de bordura, si m-au lovit niste stropi peste mana si peste fata un aer proaspat adus de ploaia matinala de m-au trecut fiori pe sira spinarii. De unde mi s-o trage nu stiu, dar e o senzatie atat de autentica, ca paradoxal, imi pare ireala. Poate chiar ar trebui sa ma mut in vest.

sâmbătă, 27 iunie 2015

La ceremonia de cetatenie, ofiterul care a oficiat-o, ne-a spus o poveste, pe care o repeta de fiecare data, atat incat sa nu stii daca e adevarata sau nu, despre cum fusese el in nu stiu ce armata si cum stand la masa de vorba cu nu stiu cine, i-a spus respectivul ca ce-l fascineaza la canadieni e numele lor. La romani, sau est-europeni in general, e fascinanta ia de exemplu, care fie vorba intre noi, mie nu-mi plac, but it's just a matter of my bad tastes. Unii au inceput chiar sa-si oficializeze cununiile in ilinci, ceea ce este foarte frumos din partea lor. Asta nu inseamna ca nu am si eu momentele mele in care o ascult pe Irina Loghin. Canadienii insa au o particularitate marcanta lipsita de particularitate, si anume lipsa de logica a numelor pe care le poarta. Daca pe un oarecare il cheama Mihai ...escu, stii ca se trage din romani, Shakespeare din Marea Britanie, David de la Florenta, numele canadienilor insa sunt care mai de care mai pocite, la propriu. Si cu toate ca numele meu nu-i cel mai nefericit, nu ma cheama Gn sau doar G ca sa fie atat de greu de pronuntat, m-au strigat si pe mine in toate felurile. Ne sunase ieri cineva de la o alta firma ca voia sa-si updateze in sistem profilul companiei noastre si a inceput sa dicteze in telefon numele de contact pe care le avea in lista. Si figurau acolo toti cei din departament, prezenti si trecuti, mai putin eu. Si Francis Chan pe care nu stia nimeni de unde sa o ia. Si cum m-am simtit extrem de frustrata ca pe mine nu m-au bagat in seama, le-am zis ca Francis Chan sunt eu.

vineri, 26 iunie 2015

Imi plac smartfoanele ca-mi fac in fiecare zi cate-o poza, doua, din viata mea fabuloasa de zi cu zi si mai nou tin loc de-o mie de cuvinte, de care nu mai am timp...Am colega mea la job cu care imi fac eu de cap. Singurul lucru de care imi pare rau e ca-i mult mai in varsta decat mine, ar fi putut sa-mi fie mama. Nu ca asta ar fi o problema, ca nu e, dar daca ar fi fost mai tanara, ne-am fi petrecut si timpul liber impreuna, ca seamana foarte mult cu mine. Si-ntotdeauna m-am aciuat sufleteste de oameni care-mi seamana. Pe unde m-am dus, pe-acolo mi-am gasit pe cate cineva cu care sa vorbesc in ore. O sa mai povestesc despre ea. Mi-e tare draga femeia asta!...Cand ma vede ca-mi scot caserola cu mancare pe la ora patru, ma intreaba daca am scoala pe seara. Iar cand plec imi zice "have fun at school and be smart!". Si eu ii raspund "I will!". Si plec intr-o veselie. Aseara, am auzit-o spunandu-i colegului nostru, ca mai tarziu o sa ma invat minte. Canada e o tara foarte buna pentru studiat. Ca are iarna lunga, deci nu vara!!! Mi-o spusese de mai demult, si nu numai ea, dar eu tot de capul meu am facut. Asa am ajuns si ieri la 10 acasa. I had fun, dar smart nu stiu cat de tare am fost ca iata e iar weekend si pe mine ma sare ca eu iar am o burta goala de-ndestulat pe carte!

joi, 25 iunie 2015

S-a cunoscut azi ziua buna de dimineata. M-am trezit cu un sfert de ora mai devreme sa-i zic lu' mama "la multi ani" si s-o vad ca-i fericita ca a primit surpriza mea la timp. Era fericita si m-a facut si pe mine, de mi-a ajuns pentru toata ziua. Imi place sa daruiesc, caci iata mi-au venit si niste chestii pe care le-am luat cadou la fetele mele dragi pentru cand voi merge in Romania. Ineluse, cercelusi, chestii care-mi plac mie. Dar cum dar din dar se face, m-am gandit mult, stiti vorba aia, sa mi le dau mie. Cred ca s-ar bucura foarte tare sa stie ca m-au facut fericita daruindu-mi-le. Ca sa stiu o treaba, am inceput sa le si port. Pe baza mea, ar trebui sa cumpar cadouri numai lucruri care nu-mi plac. Dar cum nu toti oamenii sunt atat de darnici cu ei insisi ca mine, draga noastra Moldoveanca din Canada s-a gandit sa-mi daruiasca azi doua bilete la gimnastica in Toronto!!! Multumesc. A fost o zi tare darnica, ca-n vorba aia, fiecare zi e un dar de la Dumnezeu! Daca Dumnezeu n-o fi ca mine!

luni, 22 iunie 2015

Gata, am scapat sloboda pe strazi. L-am dus pe Bobinescu sa-si ia Joe de la romani. Am facut cu greu fata traficului de la gura lui, am si zis ca-i dau tichet de viteza la facut capul doaga dar, il inteleg si pe el, credea ca o sa-i dau emotii. Asa am si facut. I le-am dat pe toate lui, de-am ramas eu fara. Asta se numeste self-esteem la volan. L-am capatat dupa ce am facut 100 de ore cu instructorul, hei, ho, nici chiar asa...Dar asa mi-am raspuns singura la intrebarera care ma framanta acu' o vreme. De cate ore are nevoie unul ca mine sa invete sa conduca? E o intrebare stupida, nu exista un numar de ore limita. Cu cat mai multe, cu atat mai sigur...
Sa mai adaug ceva: ma sfatuise lumea, cu buna credinta, si la munca, si prieteni, sa nu fac multe ore cu instructorul, doar cateva si apoi sa practic cu cineva care are full G. In ideea de a mai salva bani, ca fiecare ora m-a costat $35. Am zis si eu ca ei, dar am facut ca mine. S-or fi minunat unii, dar ce nu intelegeau ei e ca eu veneam cu niste leziuni din trecut, ca sa le zic asa, si scopul meu a fost de la bun inceput sa scap de ele. Asa ca pana eu n-am simtit precis in mine self-esteem-ul, am continuat sa platesc instructorul bigtime si nu-mi pare rau pentru un cent. Mi-am recuperat my peace of mind si asta e priceless. 

duminică, 21 iunie 2015

...Sau poti sa te distrezi uite asa, ca mine, pe sub copaci c-o carte buna. With no money, but big funny!!! Va garantez remediu la toate patimile. Cand simt nevoia sa rasuflu usurata, asta-i primul lucru care imi vine in cap. Sa ma intind pe iarba, cu fata in sus, sa ma umbreasca frunzele. Pe mine ma destinde de tot...Si cum alte orase au faleza la ocean sau poteci spre munte, dar Toronto are culcus in ravine, am fost in poiana la Sunnybrook, aici aproape, a fost si vremea buna, we got a BBQ ready, doar noi doi. Nu va imaginati ca am fost doar ca niste castori indragostiti iesiti din boscheti la luminis, cum vazusem azi pe-acolo, a reusit sa ma enerveze si azi ca nu-mi da masina sa conduc, dar bottom line, fu' tare bine, a quiet Sunday in the green, green grass of home like Tom Jones...

sâmbătă, 20 iunie 2015

Nu stiu daca il mai stie cineva pe "Daniel Montreal" and Co., poate doar cei care stiu blogul acesta de la inceputurile lui, si ale mele totodata, daca or mai fi din astia pe aici. Are si blogul acesta istoria lui. Pentru cei care nu stiu, era unul care imi facea critica existentei, dupa ce se lepadase de a lui, si ma certa pe-atunci, demult, ca in afara vietii mele de pe blog, alta nu aveam, nu faceam nimic altceva decat socializam cu ratele de pe balta, ca n-aveam unde sa ma duc, in Canada viata sociala lipsind cu desavarsire. Avea si el dreptate la vremea aia, ca inceputurile mele n-au fost usoare. Ce dusa mai eram, deci si-aici avea dreptate, dar doar ca bagam in seama toti interlopii internauti. Acum, n-as mai sta la discutie. Dar mi-am adus aminte de el in contextul unei discutii pe care am avut-o cu prietena mea draga de la job, care e din Serbia. Imi zicea cum are ea cunostinte prin Canada, sarbi de-ai ei, care-s ca romanii nostri, carora nu le place stilul de viata canadez job-pijamas. S-ar plange acestia, ca multi de-ai nostri, ca in Canada nu exista viata sociala, adica nu stiu canadezii nici de unelea si nici n-au unde sa se distreze. LOOOOOOOOL!!!!!!!!! Poate ei, adica cel care zicea, ala era. Acesta este un mit, ca multele altele pe care le-am auzit de-a lungul timpului din gura multora care au ajuns in Canada si n-au inteles nimic. Colega acesta, pe care eu, pe ascuns, o venerez, asa, pentru ea, ca om, si pentru ambitia ei in toate cele, isi are rezervate weekendurile de vara in camping, toate prelungite, unde citeste, inoata si face foc de tabara cu prietenii, si asta de ani de zile, participa la ride-uri pe bicicleta, la 57 de ani, se intalneste cu amicele la taclale pana spre miezul noptii prin restaurante, dupa job. Ba adica are o viata sociala fara cusur, si asta dupa un parcurs de emigrant de asemenea, in care nimeni nu i-a pus nimic pe tava. Si are mereu vorba asta: "get rid of losers in your life!".

vineri, 19 iunie 2015

Si la munca si acasa...tot cu jucariile mele dragi. Am scapat ieri cu bine de examenul din mijloc, sau cum s-ar zice la mid-term, si parca mi-am luat o piatra de pe cap, ca asa ma apasa. Dar acum e vineri, n-am nimic de facut, si ma gandesc la niste iarba verde si o carte buna pe sub copaci...ca tot vine sfantul weekend!!!

marți, 16 iunie 2015

Aseara am avut prima experienta rush hour. Doamne fereste, m-am intors acasa plina de nervi! Intorceam ochii peste cap in farfuria cu mancare, m-am culcat la ora noua cu fata stalcita la cearceaf...Dupa ce mi-a luat o vesnicie sa ajung. Cu metroul meu, asa praf cum e, e preferabil...I-am zis lu' domn instructor sa vina sa ma ia de la servici si sa ma arunce in apa cu rechinii, ca mai am putin pana la examen si trebuie sa mai practic pana atunci. Cand am urcat in masina, avea o filipineza pe bancheta in spate. Intai trebuia s-o duc pe ea acasa, ca numai ce terminase. Am inteles ca fata fusese la prima ora si ii daduse instructorului dureri de cap. Luase Advil si bause trei sticle cu apa. Acum am alt instructor cu care fac un fel de fast track. Ii repeta intruna fetei "look at her, look at her", adica la mine. Ii spunea sa-mi privesca curbele perfecte!!! In sfarsit acum se relaxeaza, poate sa se si culce, ma dadea de exemplu. Se hlizea aia acolo in spate, dar dupa ce a coborat, mi-a zis ca $100 sa ii dea si cu ea nu mai face o ora, ca il omoara pe strazi. Conduce de zece ani si asa ceva n-a mai vazut. Cica intorcea volanul numai intr-o parte si scapa pedalele de sub picior lol. Rad si eu (ca harbul). Dar eu incercam sa-l calmez ca fata fiind la prima ora, n-ar fi inca timpul de verdicte, dar m-a contrazis. Cu mine el vorbeste acum ca de la sofer la sofer, asa ma priveste. Imi zicea ca in afara de fata asta a mai avut ieri un chinez praf si l-a facut de cap si ala, dar si trei oameni foarte buni, printre care si eu. Iar mie imi radea mustata. El nu ma stie pe mine decat de-acu', recent. Crede ca sunt un talent innascut, dar nu i-am zis nimic, l-am lasat sa creada asa. El nu stie de unde am plecat, iar eu deja am uitat!

duminică, 14 iunie 2015

Daca as scrie postarea asta peste o suta de ani, as zice ca imi aduc aminte cu drag de sambetele de vara din Toronto, in care haladuiam cu prietenii pe strazi, cautandu-ne adapost in lacasurile de cult ale bunei dispozitii. Unde dupa ce ratam o huzureala gurmanda la francezi, ne asezam afara la italieni sa ne frigem cu-o pizza hot in cerul gurii, ca sa avem ce stinge cu un pahar aburit de Peroni rece. I just document our good times...

sâmbătă, 13 iunie 2015

Eu m-am intrebat de multe ori o chestie...Bobi se tot uita la emisiunea lui Radu Banciu, ba chiar vrea sa-i trimita si ziare, si asa ma tine si pe mine la curent, voit-nevoit, cu puscariasii din Romania. Ca am vazut ca rand pe rand trec la puricat, ei insisi fiind niste paraziti care au trait si s-au hranit pe seama altora, provocandu-le astora din urma daune, boli si chiar moartea. Dupa care le-au violat cadravrele. Cum s-a intamplat acum, de curand, cand ministrul ala de statea la servici toata ziua, si ca si cum ar fi avut vreun drept public sa si spuna ceva cand de facut n-a facut nimic, a zis despre romanii muncitori pe-afara ca neamurile li-s curve si golani, si ca se duc sa munceasca pe la altii pe maruntis si nu mai are el cu cine sa-si sape santurile. Adica tot aia-s vinovati. Mortii mamii lui, scuze. In fine, ideea e ca m-am enervat si eu foarte tare, dar asta mi-a reactivat o intrebare care are mai mult sau putin legatura cu situatia de fata. De multe ori m-am intrebat ce au frate, astia in plus, nu un plus, ci in plus, fata de mine? Eu de ce nu pot sa fur? Ce-mi lipseste mie de nu pot baga un deget in buzunarul altora, cand astia se baga cu totul? Si citisem de curand un capitol in cartile mele de contabilitate. Aceasta este o disciplina, si la propriu si la figurat, ale carei principii pot fi aplicate la toata scara sociala, pornind de la administrarea propriei vieti a unui individ, la companii, si pana la carmuirea intregii societati. Ajunsesem la capitolul despre furt si cred ca astfel mi-am facut o idee despre subiectul asta care m-a preocupat intens multa vreme. Exista asa-numitul triunghi al fraudei al carei trei laturi se constituie din: oportunitate, presiune financiara si "rationalizare". Atunci cand unul se apuca de furat, intr-o firma sa zicem, dar putem extrapola, una dintre cele trei laturi, daca nu toate la un loc, stau la baza reprobabilei actiuni. Astia de trec azi pe la puricat au furat pentru ca au putut, au avut sau si-au creat oportunitatea. Eu n-am putut sa fur pentru ca n-am avut de unde. Pentru ca altfel as fi facut-o si eu. Asta in cazul in care nu mi-ar fi lipsit, as adauga eu o alta latura irevocabila la triunghi, facandu-l patrat, analfabetismul. La nivel de constiinta, normal, ca nu i-as putea acuza de lipsa de inteligenta avand in vedere si numai faptul ca sunt doctori sau scriu carti sub nou infiintata asociatie de scriitori detinuti. Ok, trecand mai departe in capitol, in companii, pentru a se evita oportunitatea, exista asa-numitul "internal control". De exemplu, contabilii lucreaza cu cash tot timpul, adica au ocazia sa-l bage la buzunar cand vor ei, doar ca firmele apeleaza la tot felul de bariere prin care incearca sa puna stavila: au tot felul de sisteme IT, cum ar fi camere de luat vederi si alte tehnologii de monitorizare, sarcinile angajatilor sunt segregate si ierarhizate, apoi sunt trimisi in vacante pentru ca activitatea sa le intre in sarcina altora si astfel eventualele mijmasuri usor depistate, si alte chestii similare. Eu sunt sub incidenta unor astfel de masuri zi de zi. Aceste controale ar parea politienesti te-ai putea gandi, dar cand te stii curat ca lacrima, cu constiinta la IQ maxim, existenta sau inexistenta lor ti-e egala, iar pentru cei care le pun in practica, sunt preventive, caci tarele umane sunt aceleasi peste tot. Pe de alta parte, eficienta acestor controale nu este garantata 100%. Exista nenumarate cai prin care acestea, ca orice bariera, pot fi sparte, iar una dintre cele mai periculoase metode este coluziunea. Daca nu stiti ce inseamna cuvantul acesta, ii copiez definitia din DEX: *coluziúne f. (lat. collúsio, -ónis. V. a- și i-luziune). Jur. Înțelegere secretă între doĭ în prejudiciu altuĭa. Atunci cand toti "angajatii" se fac frati, de la mic la mare, si se pun in secret de acord sa fure si sa fenteze sistemele de monitorizare, fara riscul ca vreunul sa-l dea in gat pe celalalt. A fost exact ceea ce s-a intamplat.

joi, 11 iunie 2015

Eu sunt un om foarte ordonat la munca. Am primit si laude in sensul acesta. N-am pierdut foi niciodata, am arhive foarte bine organizate si, in plus, o memorie vizuala de elefant ca nu-i nevoie niciodata de mai mult de-o privire pe-un document ca sa stiu exact daca inainte a mai trecut prin fata mea sau nu. Am o randuiala precisa a lucrurilor in sarcina mea, nu exista chestii care sa-mi scape pe jos, adica stiu clar unde sa le pun pe toate si de unde sa le iau. Dupa ce m-a laudat lumea ca sunt asa de ordonata, m-am dus si m-am laudat lui Bobi. Si el a inceput sa rada cu gura pana la urechi. Se tinea de burta. Se pisa pe el de ras. Ce draq faci, ma, razi de mine? Nu, de ăia...Hahaha...Daca eu m-as fi plans alora de la servici ca Bobi zice despre mine ca sunt cel mai ametit animal din constelatie, aia, pe buna dreptate, ar fi avut o reactie similara cu a lui, nu de ras, dar cu consternare. Cum sa zica asa ceva? Lor, pentru ca nu-mi cunosc decat o fata a dublei mele personalitati, Bobi capul, ceilalti, pajura, le-ar veni greu sa creada contrariul, mie insa, care mi le cunosc pe amadoua, nu mi-e greu sa cred, ci sa inteleg...Luna trecuta, mi-am pierdut abonamentul de metrou. Care costa 140 de dolari. Dar nu m-am ingrijorat prea tare. Eram in ultima zi din luna, si am zis da-l dracului. Ii trebuia si lui Bobi chiar atunci, dar i-am dat un token din buzunar si cand l-am vazut ca i se zburleste parul pe piept, l-am trimis la plimbare sa zica mersi ca nu l-am pierdut mai devreme. Ca acum, de exemplu. Ca l-am pierdut si pe asta. Si e numai 11 azi. Am rascolit toata casa dimineata, am dat toate hainele jos din dulap, am cautat si-n gunoi. Degeaba, n-am avut ce face, pana la urma mi-am cumparat tokeni si m-am dus la munca, sa nu intarzii am zis. Dar toata ziua n-am avut liniste si m-am gandit ca trebuie sa fie pe undeva, numai sa ajung iar acasa, si-l gasesc. Cand m-am intors, Bobi era la masa si manca pepene. Eu am intrat pe usa, l-am salutat si asa, cu miscari lente si cu coada ochiului, m-am apucat de scanat pe sub pat, in cutia cu betisoare de ureche, in buzunarul de la pantalonii de pijama, si in cur, dar doar scanam, atat cat sa nu se prinda Bobi ce lucru. Ca altfel credea c-oi fi pierdut iar ceva! Nu s-a prins, dar nici eu pe unde-ar trebui sa scanez mai bine...Singurul loc in care mai exista o mica speranta sa fie era in masina. Aseara am fost cu Bobi la croitor sa ridic niste chestii, ca eu sunt mica de statura si trebuie sa-mi tai hainele inainte de-a ma imbraca cu ele, si ma gandeam ca l-oi fi prapadit pe drum incolo. Dar imi era lene sa ma duc pana in parcare, asa ca, m-am dus la Bobi si intrebandu-l intai daca ma mai iubeste asa cum sunt, i-am zis apoi si care-i treaba. Am vrut sa-l scutesc de fata care i-a picat iar, dar nu m-am putut abtine. Ca am pierdut un abonament nu a fost asa o mare chestie sa-i zic, prima data, a doua oara, a treia oara, dar acum e o chestiune de principiu, ma gandesc si eu ca o sa-si ia amore lumea in cap si-o sa ma paraseasca forever. Chiar daca de data asta i-am zis degeaba, ca am coborat la masina si chiar era acolo aruncat pe sub scaun. L-am gasit, dar ca l-am si pierdut tot ramane valabil. Maine ii fac o gaura si mi-l agat de gat...Eu asta ziceam ca nu inteleg. Dez/ordine bipolara??? Cum pot sa fiu la munca asa, si acasa in halul asta? Si faza si mai schizofrenica e ca nu ma prefac nici intr-o parte, nici in alta...

miercuri, 10 iunie 2015

Vedeti bobarnacul asta inrosit la incheietura mainii mele drepte? Cand eram mica il aveam pe degetul din mijloc, de la stilou, acum s-a mutat. De la frecat mouse-ul toata ziua. Cele din coate-s tot acolo, din cand in cand le mai dau cu crema. Dar nu asta voiam eu sa sugerez, ci sa ma laud cu brataricile mele noi. De dimineata ma tot admir. Asa ceva...Una, si alta, tot cu veselie, a inceput sa ploua si-a luat-o toata lumea razna ca it's sooo bad, numai eu m-am intristat, ca n-a tinut mai mult. What's wrong with you people, in afara de brataricile mele noi, nu e altceva mai frumos ca ploaia pe lumea asta. Mi-as dori sa traiesc intr-un oras in care sa ploua toata ziua...

PS: Acum ca tot mi-am amintit...cand vin ploile in Toronto, ca acum, eu ma umplu de bucurie. Imi place totul, cand se intuneca cerul ca noaptea, cum s-a intamplat de curand in mijlocul zilei de i-a deprimat pe toti, numai pe mine m-a facut sa rad, cand se pornesc furtuni, cum miroase, cum se aude cand cade, totul. Senzorial, nu-mi trebuie mai mult. Daca mai fosnesc si frunzele, ma trec fiori pe spate. Nu-mi place sa ma ude, ci s-o privesc prin ferestre, cum se scurge pe ferestre. Bobi stie, si cand incepe, ma cheama in balcon sa ne uitam la ploaie si-apoi noaptea, imi deschide geamul la dormitor s-o aud. Cei ca mine se numesc pluviofili. Nu are nicio insemnatate sau simbol etc., pur si simplu imi place si atat. Mai jos si piesa mea favorita pe care am mai pus-o de o suta de ori pe blogul asta si o vreau sa-mi cante si-n mormant.

duminică, 7 iunie 2015

De ce radeam noi ca ametitii aseara. Dupa ce am avut o discutie foarte serioasa asupra destinului fetelor foarte talentate de la Andre, eu deja incepusem s-o filmez ca nu mai puteam de ras, s-a schimbat melodia cu-a Dl. Problema, stim cu totii melodiile alea tari de la Atomic cu care am crescut si dansat prin discoteci, cand, enervant de atent la tot ce misca in trafic, vazuse Bobi pe unul in fata unei masini pe-o bicicleta care se clatina. Dupa momentul nostru de ingrijorare insa, omul iesise de dupa masina teafar tun si pedala in curul gol, ii iesisera podoabele dorsale pana la jumatate si n-avea nicio treaba. Nu ne asteptam sa-l vedem cu chilotii pe jos. Nici noi si nici cei din fata noastra, ca incepuse apoi lor sa li se clatine masina. Momente din astea stupide, care sunt atat de comune pe strazile din Toronto, incat nici nu te mai poti minuna. Unul, alta data, de drogat ce era, dansa pe luminile semaforului, la flash...Da, cam despre asta era vorba, gata cu dixtratia, sa trecem iar pe treaba, ca am fost foarte busy weekendul asta, asa cum am stabilit. Aseara nici nu voiam sa ies, dar n-am putut face fata tentatiei, ca atat de bine ne simtim de fiecare data impreuna incat mi-am zis, toate ca toate, dar nici in extrema cealalta nu pot sa pic acum. Dar inainte totusi de a trece din nou la ale mele, in contextul a ceea ce scriam mai sus, ma gandeam la ceva si-am zis sa si zic la ce, daca tot ma inceput. Intr-o carte a mea de contabilitate, era o poveste anecdota. Patronul unui magazin alimetar isi tinea accounts payable /receivable intr-un caiet pe datorie, iar cash-ul intr-o cutie de pantofi. Fiica-sa, care era CGA, ii spunea tatalui sau ca nu intelege cum isi poate tine contabilitatea business-ului in modul asta. El i-a raspuns, simplu, a venit in Canada acum 40 de ani, si nu avea pe-atunci decat pantalonii de pe el. Astazi, baiatul ii e doctor, cealalta fiica, profesoara, iar ea, contabila. El si maica-sa, uite au acum o masina si o casa frumoasa la marginea lacului, un business care merge, si everything was paid for. Daca aduna toate acestea la un loc, si scade apoi pantalonii cu care a venit, iata, there is his profit. Acum lasand la o parte faptul ca si cartile acestea de studiu sunt foarte bine tintite local si cauta sa si daltuiasca zona care poate fi cel mai usor modelata, macar e una de bun augur, faza cu pantalonii mi-a placut. Nevorbind din carti, exact asa am ajuns si noi in Canada. Buni de fuga teleleu, cu cateva sosete de schimb in geamantan. Singuri, fara prieteni, fara bani, fara nicio certitudine in fata zilei de azi, de cea de maine nici atat, dar incetul, cu incetul, an de an, ne-a fost tot mai bine. N-am acum ca cel din poveste nici trei copii asezati la casa lor si nici casa pe lac, dar nici 40 de ani in Canada. Dar am acum prieteni, cu care sa-mi faca placere sa-mi petrec vremurile bune, o putere de munca si viata nebune, iar daca viitorul mi-e inca incert, cu siguranta mi-am castigat ziua de azi. Si everything was paid for. Mi-e foarte greu azi sa mai permit cuiva a-mi tine socoteala cand eu n-am datorii fata de nimeni.

sâmbătă, 6 iunie 2015

Vara e tare fain sa iesi in Greek Town. Noi mergem mereu ca e destul de aproape, si-apoi vin si ne iau prietenii cu masina ca vrea si Bobi sa bea bere la oras si altfel nu se poate. Dar cu muuult noroc si putina dibacie, in Iulie imi iau carnetul si voi merge apoi si eu sa-i iau pe ei. Am vrut sa ma inscriu si mai devreme la road test, dar nu aveau loc pana luna viitoare. Dar am zis numai bine asa, e o ocazie numai buna sa mai exersez ca de doua saptamani nu m-am mai suit nici la volan, cum nici altele n-am facut. Pana azi, cand am facut cum am stabilit. Acum, om vedea si de cate ori il pic. Pana-l iau...Danforth este zona cu cele mai multe restaurante pe metru patrat din lume. Este artera stradala care strabate cartierul grecesc si, practic, localurile sunt pozitionate de-o parte si de alta de avenue, unul in altul. Mie asta imi si place, ca ne plimbam aiurea, intram in restaurante la nimereala si ne oprim acolo unde ne si gasim un loc de-o mancare buna, ca mai toate sunt ticsite de lume, mai ales sambata pe seara...Salata greceasca facuta cu iceberg salad este favoria mea culinara. Si-apoi, inghetata de grapefruit si blueberries...Nu toate gelateriile din Toronto sunt grozave, unele pun inghetata la lopata, de nu-ti mai trebuie, dar sunt si altele care iti servesc cu adevarat delicatese. Am mancat la un moment dat o inghetata de prune foarte buna, dar asta de grapefruit este si mai si. Dar toate ca toate, noi pentru atmosfera ne ducem, cam aia din filmulet de fiecare data. Prieteni buni si radem tare. Strazile din Toronto chiar sunt o comedie buna. Mai bagi in difuzor si-o muzica de pe timpuri ca sa te razi de muzica de pe timpuri, numai ce audiasem "Mosule, ce tanar esti" si iaca de-aia nu-ti mai vine sa pleci si-acasa...




Am glumit...(Cand eram mica, ma punea maica-mea sa fac curat in casa pana se intorcea ea de la servici. Eram foarte bucuroasa cand imi dadea atata de lucru, ca de "domesticit" o casa aprinsa, si in fiecare zi imi faceam pe hartie liste cam asa: dormitor, baie, bucatarie, sufragerie, hol...si la fiecare le alocam un anumit timp, juma de ora, o ora, in functie de cat estimam ca va fi nevoie. In contabilitate lucram foarte mult cu estimari, de aceea, mie nu mi-e foarte greu sa inteleg principiile, ca m-am ocupat cu "price allocation" de cand ma stiu. La bucatarie faceam subliste: spalat vase, sters aragazul, maturat podeaua si tot asa. Cum era gata de maturat, luam lista si taiam treaba. Jumatate din timp imi luau aceste sedinte, dar erau importante ca altfel nu terminam pana se intorcea seful si ne batea la cap. Listele erau in sarcina mea, de restul se ocupau si subalternii. Ca sa fie totul gata, trebuia sa ma tin de capul lor. Faceam karate pe atunci si ii amenintam cu bataia. Asa ca de dimineata, de cand m-am trezit la ora 6, m-am pus pe facut liste. E ora 9 si eu inca sunt in sedinta...dar pana se intoarce seful termin, ca am zilier de nadejde. Eu centrez, eu dau cu capul).

vineri, 5 iunie 2015

De fapt, eu sunt intr-un soi de blocaj, ca sa-i zic asa. Am toate treburile astea de care sa ma ocup fara amanare, am tot avut starea asta ca le-am lasat sa se mai si adune gramada, dar ele se cer facute, ca sunt la zi, si eu cand vad asa, imi vine sa-mi bag, stiti vorba aia. Parca sunt copiii mei care-mi cer de mancare si mie-mi vine sa le dau cu ceva in cap. Am impresia ca sunt intr-o mare criza de timp, dar in realitate nu-i asa, trebuie doar sa ma concentrez si sa le iau pe rand. E doar lipsa de organizare, vorba lui Bobi. Cum naiba sa ma plang ca n-am timp cand eu nu fac nimic? Dar deja daca am inceput sa scriu despre asta e semn ca vreau sa ma adun...Scoala a devenit tot mai grea. Eram aseara la cursuri, ma uitam in tabla aia mazgalita cu cifre si profesorul vorbind intruna de parca numara banii precum contabilii pe vremuri, dar eu incercam sa ignor totul, sa nu ma las coplesita, dimpotriva, sa-mi bookui weekendul meu de relaxare. Trebuie sa invat sa-mi sara capacele, baietii vor iar sa ma ia cu barca, ii zic insa pas de data asta. Am putut atunci sa invat pe barca, dar e si o chestiune psihologica la mijloc. Imi da senzatia ca nu sunt serioasa, iar nu pot fusari lucrurile in felul asta. Vreau sa ajung cu scoala la zi si daca se poate s-o iau si putin inainte. Asa ca weekendul asta imi vad de treburile mele urgente, si va fi astfel o relaxare si mai mare decat sa ma dau in barci. I-am zis lu' amicu' C. ca m-a innebunit de cap cu barca lui. Acum vreau sa-mi iau si eu una. Sa stai tolanit in mijlocul apei, sa-ti cante pasarelele simfonii si sa dansezi pe valuri, n-am stiut niciodata ca atat de mare poate fi placerea. E purificatoare, ies toate toxinele din cap afara. E foarte relaxant, dar daca reusesc sa ma aduc la zi cu ce am eu acum pe cap, in cap mai degraba, aia va fi relaxarea de care am nevoie. Si-apoi ma voi putea bucura in voie de toate celelalte. Macar am noroc ca la munca imi pot face treburile in legea mea. Nu-mi sta nimeni pe cap. Mi-am castigat dreptul sa am ce stare imi vine. Momentele astea, de fapt, nici nu le observa nimeni. Nobody gives a shit about my feelings. Nu mai e ca la inceput cand trebuia sa le dovedesc una si alta, le-am dovedit destule de-a lungul timpului ca acum sa nu-mi puna nimeni munca la indoiala. In fine, ma duc, acum am un chef de munca, pacat ca-i vineri :(.

joi, 4 iunie 2015

Cea mai buna solutie sa ma tratez de lene este sa ma relaxez. Si mai mult?!!! Nu stiu cine sunt cantaretii, i-am gasit pe strada, dar m-am asezat si eu gura-casca si-am inceput s-aplaud. Poate scap de lene si dau in altele...

miercuri, 3 iunie 2015

Ma tot intrebam ce oare se intampla cu mine de la o vreme ca de vreo doua, trei saptamani sunt intr-o stare de letargie, sora cu sinuciderea. La munca n-am nicio apucatura, la scoala ma duc degeaba, pe blog, vede toata lumea, de adunat prin casa, ma adun numai eu de pe canapea si ma pun la loc, si aia cu greu. Am facut si eu o mancare luni seara si i-am scos ochii lui Bobi pana azi. Am facut-o ca-mi era ca putrezesc ardeii in camara si se strica si carnea, nu de alta...Ieri, tot asa m-am tarait pana la munca, ce era sa si fac, si cand am ajuns aproape, frate au inceput acum niste mexicane sa-mi sporovaie in cap de nu ma pot concentra sa-mi scriu gandurile, am ajuns la munca ieri cum ziceam si toata lumea era buluc afara si se sprijinea de masini. Ce faceti, fratilor, party, cu noaptea-n cap, avuram c-o zi in urma una de lansare a unei chestii noi, si credeam ca mai erau niste sandvish-uri leftovere de terminat. Am intrebat ce-i cu ei pe-acolo, de ce nu-s la munca? M-au pus si pe mine imediat la curent, nu era curent cica pe nicaieri, picase lumina pe palier si nu puteau intra in cladire. A incercat cineva c-o cheie franceza, dar incepuse sa faca alarma ca toate animalele padurii, si-asteptam acum si politia, pe langa lucratorii de la Toronto Hydro care evident nu stiau cat timp le va lua si nici de ce sunt acolo. Speram cu totii, of course, cat mai putin, dar am asteptat cat am asteptat, am tot asteptat, de ne-am saturat unii de altii povestindu-ne vietile neinteresante, asa ca pana una, alta ne-am decis sa plecam pe undeva. Colega pe care o cheama ca pe mine, ceea ce este foarte cool, cand eram mica tot timpul am suferit ca numele meu nu seamana cu-a nimanui, m-a intrebat daca nu vin la mall cu ea ca are de returnat niste pantaloni la GAP. Eu nu aveam de returnat nimic, dar m-am dus, ca la cheltuit banii n-as putea refuza. Si ca sa nu ma tin degeaba de fusta ei, mi-am cumparat si eu fusta, rosie, macar am facut si eu o treaba (fara sa ma simt overwhelmed). Azi m-am imbracat cu ea. Arat ca Dorothy rapita de vrajitor. In fine, toata tevatura asta a durat pana la 1. Ce trebuia sa incep a lucra la 9, s-a mutat pe dupa masa. La propriu. Ce lene mi-a fost mie pana atunci, dar ieri era metastazica. Nu stiam pe unde sunt, asa aterizata ață in miezul zilei, mi-era peste tabiet sa-mi torn cafea la ora aia, si totusi trebuia, ca doar asa-mi incep eu ziua, nu stiam de ce sa ma apuc, pe care sa le las deoparte si pe care nu, pana m-am decis, s-a facut ora de plecare. Mi-am adunat lucrurile, ca pe mine nu reusisem toata ziua, si m-am carat. Fusese de parca invatasem pe de rost, dar m-a intrebat de la mijloc si eu nu stiam unde-i ala, asa-mi tulburasem ritmul si ma dadusem peste cap. Ii povestisem sefei mele despre starea in care aflam, si mi-a zis ca am apucaturi de old lady. Cand am auzit-o, old lady zici, m-am gandit o ţâră si aha. De aia nu-mi revin eu din lenea asta care-mi casca la ureche de doua saptamani. A devenit un habit. Acum mi-e si frica s-o tulbur, cine stie in ce se transforma.