Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 30 mai 2015

Acum ceva vreme vorbeam cu un prieten si mi-a zis ca lui ii pare rau ca n-a venit in Canada macar cu vreo 5 ani mai devreme. Si-am mai auzit pe cineva zicand-mi odata, tot in contextul asta, ca ce bine ar fi fost daca se nastea cu vreo 10 ani inainte. Exista o logica in gandirea asta, dar e putin anapoda si nu porneste de unde trebuie. Este intr-adevar o diferenta sa vii in Canada la 25 de ani sau la 32, de exemplu, sau la 44. Eu am acum 31. Cand am venit aveam 26 si gandidu-ma acum la varsta aia, nu eram decat un copil ratacit de mama. Asa vad eu acum tinerii la 26 de ani, ii privesc de la o aroganta inaltime, asa cum probabil, la 42, imi voi privi varsta de acum. Cand cei de mai sus imi spuneau, cu regret, ca ar mai fi putut castiga niste timp venind mai devreme, ei se raporteaza la viata lor de acum plantata exact in forma asta inapoi cu cativa ani. If I confused you, just call me, cum face colega mea de la munca. Dar omit un lucru, viata lor de acum, are la indemana niste date pe care, cu cativa ani mai devreme, nu le avea. Asa ca pierderea aia de timp la care se gadesc ei nu e, de fapt, o pierdere, sau in orice caz, nu una care sa fi lucrat in defavoarea lor. Daca eu as putea da timpul inapoi, ca, de fapt, despre asta vorbesc ei, poate as face mai putine greseli, ar fi rational sa gandesc, dar asta doar pentru ca, din nou, acum detin niste informatii care atunci imi lipseau. Practic, daca eu as fi avut viata de acum incepand de la 26 de ani, e logic sa ma gandesc ca in momentul de fata, la 31, as fi fost mult inainte, orice ar insemna asta, I don't even know exactly. Daca luam job-urile de exemplu, as fi avut deja cinci ani de experienta in munca pe care o fac acum, si de aici alte avantaje zic eu. Dar nu e vorba numai despre job-uri, ci de experienta de viata in general si de tot ce aduce ea cu sine. Si in felul acesta, ma intorc de unde am plecat, experienta se capata in ani trecuti, ireversibili, si ajungand pe linia ei la un punct in care esti multumit, sau chiar daca asta inseamna doar trezirea la realitate, e logic sa-ti doresti sa nu-ti fi pierdut vremea, dar e si ilogic pentru ca doar prin experienta anilor trecuti, ai reusit sa ajungi pana in punctul de azi. Apropo de diferenta dintre 26 de ani si 32. Eu la 26 de ani, nu aveam niciun fel de experienta in munca in Romania atat de valoroasa incat cineva de pe aici sa mi-o si bage in seama. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile daca peste cei 26 de ani ar mai fi trecut 5, 6. De aceea, la 32 de ani, cu o experienta buna, odata ajuns aici, iti vine peste mana sa speli si geamuri, cum am facut eu, pana te pui pe picioare. La 26 de ani, nu gandesti asa. O spun deci din experienta proprie. Pentru ca ai timp, iti spui, timp pe care ulterior insa ajungi, ingrat, sa-l regreti. Dar nu ai cum sa-ti castigi trecutul raportandu-te la prezent. E intotdeauna invers.
Si ca o paranteza explicativa, apropo de ce era in mintea mea la 26 de ani si mai devreme, inainte sa vin...Zilele trecute, mi-a lasat un mesaj pe fb prietena la care voi merge la nunta in Romania, ca, daca ar avea bani, m-ar finanta sa-mi publice "opere" ca-i pacat sa se piarda scrisul asta frumos la meu. Ma rog, asa suna mesajul ei si, evident parerea ei, magulitoare de complezenta. Tin minte si acum ca stateam la ea, pe pat, chiar inainte de a pleca in Canada, si ii ziceam ca o sa-mi gasesc un part-time, atat cat sa-mi castig trista existenta, iar in restul timpului voi scrie scenarii, ii ziceam atunci. Atat de multe cunosteam eu despre lumea in care traiesc. Partea amuzanta e ca mai si credeam in scenariul meu. Si imi veneau toate oarecum din trecut, chiar daca acum e en vogue ca toti neavenitii sa creada ca au si ceva de scris. In Romania, la urma urmei, toti puscariasii sunt si scriitori. Scriu cu unghia pe tencuiala...So, what's wrong? Dar sa-i lasam pe prostii aia. Cand eram mica eu imi doream sa fiu autoare, cred ca si eram. Tineam jurnale, si-acum le am prin pod acasa, sau scriam tot felul de tampenii despre Triunghiul Bermudelor (!), caiete pe care mi le savura cu o placere intelectual orgasmica doar catelusa mea Leti, care se intorcea de-afara si-mi facea operele flenduri. Apoi, citeam ziare vechi la necrolog, si impresionata fiind de moartea subita a unei fotografii din gazeta, ma asezam in pat, pe burta ca Dumnezeu, si in incercarea mea de a readuce mortul la viata, incepeam sa scriu cum bea ala cafea dimineata si se ducea la biblioteca sa se intalneasca cu amanta, care avea parul legat in coada si el isi imagina tot felul de lucruri...Sau tin minte ca facea maica-mea compot odata si voia sa ma puna sa scot samburii din visine, iar eu am plecat de-acasa cat sa nu ma gaseasca la timp, ca voiam sa termin de citit Pe aripile vantului, imaginandu-ma si eu o Margaret Mitchell...Gone with the float...Apoi, alta data eram pe bordura la bunica-mea si citeam Crima si pedeapsa, si a inceput sa bata toaca la biserica, si eu totodata sa-mi toc creierii cam ce-as putea sa scriu despre chestia mai frumos decat Dostoievski. Full of meaning, cum imi suna mie toaca-n cap. Sau scriam tot felul de poezii neroade, dar cum nu ma pricepeam, nu eram destul de sensibila, luam, din carti, cuvinte de-a gata rimate, si croiam apoi camasa de forta in jurul unui nasture. Goood, save me, acum nu mai sunt asa si n-o spun cu regret. Anii au trecut si viata mi-a dat destul de multe palme, de trezire la realitate, dar nu in sensul grav. Nu ca ar fi ceva in neregula ca inca sa-mi mai doresc asta, dar nu in halul asta. Nu cred ca mi-am pierdut timpul devenind mai normala la cap. Deci nu palme care sa ma usture, ci din alea prietenesti, ne inghiontim acum amical, like a poke, din cand in cand, in sensul ca am ajuns cumva la un consens cu ce-a fost, ce e si ce va fi, ca s-o inchei asa dubios.

duminică, 24 mai 2015

Imbinand utilul cu placutul: m-am pus cu burta pe carte si m-am culcat. Am un examen pe saptamana viitoare, dar cum puteam eu sa ratez, doar din cauza asta, o duminica asa divina cu baietii? Mi-am mutat biroul de lucru in mijlocul apei mai bine. Punctul ala albastru de pe Googlemaps e biroul meu. If you need immediate assistance, you know where you can find me.

sâmbătă, 23 mai 2015

"It is not down on any map; true places never are" - Moby Dick

Inainte de toate, trebuie sa zic intai sa zic o chestie de motto. Vreau sa ma programez la testul de soferi zilele astea si daca imi iau carnetul ma gandeam sa-mi iau si eu masina. Conduceam ieri prin oras si ma simteam atat de cool ca am reusit intr-un final sa tin cu incredere o masina de volan ca mi-a dat idei. Lucrurile in sine, si doar ele, daca nu sunt suport pentru mai mult de-atat, nu aduc fericirea cum bine se zice, doar iluzia ei o zgandara. De lucruri iti trece repede oricat de tare ti le-ai dori cand nu-s, sau te obisnuiesti usor atat incat sa le iei by default de la un moment incolo. Ceea ce aduce cu adevarat fericirea si o tine la indemana pentru totdeauna sunt experientele traite, si ulterior retrairea lor in amintire. Cu ele pleci in mormant, cu celelalte, nu...
Noi era vorba sa ne ducem la Boston de mai demult, de prin iarna prima data. Ne intrebasera prietenii nostri daca venim, si atunci car-mar, nu prea voiam, nu de alta, dar stiam din diverse surse ca iarna mai a dracului decat la Toronto se poate si mai abitir pe-acolo. Atunci ne-am decis noi sa redirectionam ruta spre Montreal ca, desi tot zapezi erau si in Quebec la acea vreme, macar era mai aproape, si-apoi nu ratam nimic, ca la Montreal ne mai putem duce oricand si pe-o vreme mai buna. Era de Pasti, si printre imbucaturi de miel si-un spart de oua, stabiliseram ca de Victoria Day sa ne mai luam cu totii cate inca o zi libera pe langa cele de-a gata deja si sa ne ducem cu totii la gramada. Sa mergem intr-o singura masina, sa mancam din acelasi blid, sa dormim in aceeasi camera. Asa e cu amicii, intimitatea creste cu cat avem mai putin loc unii de altii. Am inceput inca de-atunci sa cautam un hotel, si-am fost o vreme vexati pana la depresie ca preturile pe camerele din centru erau pe la mii si mii de dolari pe noptile pe care le aveam noi de zabovit pe-acolo. Undeva si la $9000 (!). Nu intelegeam ce se intampla, de unde si pana unde sa fie Bostonul o destinatie atat de exclusivista, dar aveam ulterior sa aflam si de ce. Aveti deci si voi putintica rabdare ca drumul e lung pana acolo. Pana la urma, am gasit ceva la sute si sute de dolari, mai la periferie, dar intr-o zona foarte buna avand in vedere ca, spre bucuria lui Bobi, beraria era chiar la colt. Lu' asta daca-i dai o bere buna si-o companie destinsa, poti sa-l culci si-n sant. Dar una peste alta, e un oras foarte scump oricum. Am plecat sambata dimineata, dupa un traseu, pe care nu are rost sa-l lungesc si eu mai mult acum, ca am lucruri mai interesante de povestit de la fata locului, unde si acum, ca si atunci, eram nerabdatori sa ajungem. Asa ca o iau pe scurtatura si zic doar ca am facut cateva popasuri, unul mai lung la vama, ca se lungea cardul de masini inca de pe Podul Pacii, n-am reusit sa trecem cu noaptea-n cap asa cum stabiliseram ca ne-am mai intors de cateva ori. Am mai uitat pe-acasa niste ochelari, apoi o pereche de slapi...si s-a tot intarziat. Bagajul il facusem de dimineata si cand esti pe fuga mai scapi din vedere periuta de dinti, uda, de obicei, si alte accesorii absolut necesare la drum lung, cum ar fi cerceii, pe care am uitat, de asemenea, sa mi-i iau, producandu-mi pe moment destul de multa lehamite si dand vina pe Bobi. Ne-am vorbit de la inceput sa ne tinem sau sa ne pisam pe noi daca nu mai putem, ca aveam de gand sa ajunge pe zi acolo, nu de alta, dar sa nu avem apoi impresia ca am pierdut ziua degeaba. Doar in urma unor plecaciuni si reverente cu mana la burta, ingaduinta si mila soferului nostru n-au mai facut fata, si ne-a permis sa ne luam micul dejun cand deja am intrat in America. Am mancat pe fuga un sandvish cu pui, atat cat sa ne stea in gat, am luat si niste gogosi de la Tim Hortons si n-am mai oprit apoi decat inca o data sa mancam o inghetata de la McDonalds si sa ne dezmortim un pic membrele deja atrofiate si vezicile. Dar si asa, am ajuns pe zi la hotel, inca nu se innoptase cand am intrat in oras. Ne-am aruncat bagajele pe cate un pat, marcandu-ne astfel fiecare teritoriul, ne-am spalat o ţâră, cred, eu nu-mi aduc aminte s-o fi facut si pe asta, si-am plecat imediat la oras. Pe care l-am nimerit cu greu ca asa o increngatura de autostrazi, poduri si tuneluri pe sub apa ziceam noi, dar cine stie de fapt pe unde erau, si pe unde eram noi, ametiseram deja, ameteala care ne-a urmarit toata vacanta, ca am plecat de-acolo si tot aveam impresia ca Bostonul e un oras atat de alambicat si de confuz ca ne-a scapat printre degete si n-am inteles nimic. Era si periculos cand ma gandesc ca intrai pe autostrada direct de pe niste stradute laturalnice, semnalizate cu STOP, daca ati mai vazut vreodata asa ceva. Sau treceri de pietoni rosii, atat cat sa te puna in garda ca nici pe-acolo nu se trece. Un trafic infernal pentru noi, invatati de la Toronto cu mai multa organizare stradala totusi. Cu chiu, cu vai insa am ajuns downtown, unde parca ne-am luat o piatra de pe inima cand am parcat masina undeva subteran, de era sa n-o mai gasim. Ne relaxasem ca dupa o cursa offroad. Mai ales cei trei crai cu care eram cand vedeau pe strada atatea caprioare cu doua picioare in fustite imbietoare in bataia vantului, care pe noi ne taia la oase. Abia acum intelesesem si urarea de bun venit in graffiti pe un zid la intrarea in oras: "Have a bad day!". Cautam un Legal Seafoods, ca stiau prietenii nostri ca au mancare buna, si-apoi eram la Boston, si fructele de mare sunt cu traditie. Eu nu m-am omorat niciodata sa manac ganganii acvatice, nu prea-mi vine, dar am mancat clam chowder, si nu o data, ci de doua ori, ca nu te poti duce la Boston fara sa mananci supa de scoici....Acum ca eram satui, ne-am intors la hotel si sa facem party in camera, incepand cu un paharel de lichior de piersici pe care il cumparasem eu, dar s-a spart petrecerea noastra inainte de-a incepe ca am cazuti lati.
...Ne-am sculat a doua zi, si-am zis sa mergem la muzeul de arta. Ne place tututor sa ne mangaiem ochii in picturile celebre ale lui Paul Cezanne, Vincent Van Gogh, Monet si apoi ori de cate ori ajungem pe undeva, ne incantam putin cu cultura bell arte. Am vazut si alt Picasso, si, cum sa nu, mi-am facut selfie cu tabloul. Acum, ca tot veni vorba, mie mi-au placut intotdeauna tablourile still life, apropo de Paul Cezanne, profunzimea aia stagnanta a lucrurilor in detaliu, o vaza cu flori langa un ceas care a stat si un glob pamantesc langa un pahar cu vin rosu, o pereche de bocanci langa un foarfece, o buburuza pe-o piersica muscata, o cireasa pe sub masa, tot felul de aranjamente din astea in dezordine. Ceea ce ar trebui sa va spuna voua ca sunt innebunita si dupa arta contemporana. Ca sa vezi, ca am trecut, e adevarat, si pe la sectiunea de arta la zi, dar din care nu inteleg niciodata nimic, asta e si ideea, chiar daca pe frontispiciu era scris, ca scuza, ca toata arta a fost la un moment dat contemporana. Ce sa inteleg eu dintr-un tablou cat peretele cladirii pe care erau agatate cu lipici, cred ca de niste scolari, bucati de hartie creponata. Poti sa inteleg orice, mai ales lipsa de imaginatie si talent. Explicatia nu-i atat de rudimentara, desi pentru mine cam asta e. Arta, de-a lungul secolelor, a reflectat istoria gandirii, iar daca inainte frumusetea era cea care o stimula, si era creata pentru placerea simturilor si rafinamentul gusturilor doar de catre cei inzestrati si pentru cei cu stare, arta contemporana, prin rejectarea traditiilor, vrea azi sa scoata in evidenta toate unghiurile din care lumea poate fi vazuta si judecata. Astfel, orice poate fi considerat arta, si cica nici macar nu trebuie sa fie creata, e suficient sa se afle intr-o galerie. That's bullshit. Explicatii in favoare pot fi gasite la orice, dar astea nu pot tine loc de ceea ce subtilitatea omului ca fiinta tainica are cel mai de pret: imaginatie, talent si geniu. Dar, mulandu-ma pe trend si dand tamp din cap ca sunt de acord, desi nu sunt, lipsa de talent e un talent in sine. E si asta un punct de vedere...Hai sa plecam de la muzeu ca n-ati inteles nimic. Ne-am intors totusi sa ne lasam inca o data ochii mangaiati de geniul lui Van Gogh pe Ravine, si schitele lui Leonardo DaVinci si Michelangelo, aduse tocmai de la Florenta, cateva portelanuri cu impremeuri filigranate, si viori Stradivarius, si am iesit apoi in gradina din spate, care arata ca o piscina verde, in care-mi venea sa ma arunc si sa zac acolo toata duminica. Am baut doar o cafeluta la suprapret de muzeu, am mancat un cookie, am rezumat noi ca a trecut deja jumatate de zi si n-am vazut nimic, si ca ar fi cazul sa ne indreptam totusi catre Gradina Publica, inima orasului central din Massachusetts, si-apoi sa facem o plimbare pe malul urban al oceanului Atlantic. Am luat-o la pas pana ne-au crapat talpile, dar a meritat ca de cum am ajuns la portile raiului si nu alta, ne-a salutat George Washington. Ii trona statuia la intrarea parca intr-o alta lume. Aranjamente florale cu parfum de liliac si lalele albe, salcii ganditoare pe malul unor lacuri in miniatura, cititori tolaniti pe gazoanele tunse scurt, machiate la cel mai dichisit salon de design urban. I-am strabatut aleea dintr-un capat in celalalt, indreptandu-ne totodata cu graba spre cel mai apropiat restaurant, caci dupa ce ne-am potolit foamea de cultura, trebuia s-o potolim si pe cea din stomac, care ne chinuia inca de dimineata. Bobi si amicul C. au zis ca mergem la Mike's Pastry, ca e obiectiv turistic si au acolo cele mai bune canoli. Era undeva prin centrul italian al orasului. Am luat-o iar la pas, ne-am odihnit putin in cimitir, care era vederea in fata a unor blocuri de locuit, sau poate doar mi s-a parut, dar locuia acolo, si Paul Revere, figura cu istorie al orasului Boston si-am zis ca macar o poza sa-i punem si noi. Coada la Mike's era pana in partea cealalta, in orice parte te-ai fi uitat. N-am mai oprit, ne-am facut doar o cruce si-am plecat mai departe, gandindu-ne ca la intoarcere toata lumea asta buluc se va fi imprastiat si noi ne vom putea bucura in voia de-un canoli cu ciocolata si-o inghetata de prune. Tot am mers apoi, pe Commercial Road, paralel cu faleza, si parca nu se mai termina, ne era o foame de nu mai puteam, si nu gaseam nicio bodega-n drum, dar am ajuns undeva pe lakeshore la un moment dat, la un dining cu draperii bordo si terasa afara. Noi ne-am asezat la terasa, unde am intepenit de frig tot asteptand la mac & cheese, de s-au si gainatat pasarile din cer pe noi. Nu mai reuseam sa scapam de rahatii de pe geci. Dar nu ne-am plictisit pentru ca intamplarea a facut sa fim si martorii involuntari a unui live robbery. Intrasera trei negri la furat intr-un balcon, dar n-as putea sa va povestesc mai multe pentru ca de cum am vazut ne-am facut ca nu vedem ca ne era frica sa nu ne impuste. Asa ca am platit repede fara sa zicem ca am vazut si filmul, am plecat de-acolo, si nu stiu cum naiba am ajuns la Mike inapoi in 3 minute. Abia atunci realizasem ca, sa ajungem la restaurantul ala de unde tocmai plecasem, noi am inconjurat, fara sa stim pe unde umblam, toata cladirea, cand singura treaba pe care trebuia s-o facem era sa deschidem usa. La Mike's inapoi era tot la fel. Asa ca am facut si noi varf gramezii ca sa nu ramanem mai prosti ca ei. Desi i-am facut un scandal de mari proportii lui Bobescu ca mi-a luat doar un canoli si nu doi cum i-am dictat, sa nu va imaginati acum ca era ceva nemaipomenit. Erau bune, intr-adevar, dar nici chiar asa. Pe continentul european, si in Romania, patiseriile astea sunt pe toate drumurile, dar in America sunt cine stie ce. Am uitat sa zic o chestie, care s-a intamplat inainte de Mike's. Am fost la Fenway Park, cel mai vechi stadion de baseball din lume. Avem printre noi un amic pasionat de sport, va garantez ca e greu sa gasiti pe cineva care sa stie tot ce misca in sport asa ca el. Si i-am facut pe plac, ca doar am venit impreuna. Daca nu-i faceam pe plac, se ducea oricum singur sa vada sediul celebrilor Boston Red Sox. M-am pozat si eu pe-acolo, ne-am facut selfie de fb, ma dadeam mare, am dat si-un check-in, desi eu habar n-aveam despre ce e vorba si nici ce caut pe-acolo...
...Eu voiam sa vad balenele, bifand astfel accomplished unul dintre cele mai dorite vise ale mele din copilarie. Alaturi de alte cateva pe care inca le tin pentru mine, pana la proba contarie. Ne-am imbarcat pe vapor din Boston, desi mai plecau si de la Gloucester si Cape Cod, cel mai estic punct al Americii. Valurile urmau sa fie mari, ba am fost sfatuiti sa si renuntam contra rambursarii si-unui alt ticket free in alta zi. Nu eu, nu noi, nu mai aveam nici timp, si nici rabdare. Urma sa ne aventuram pana la patru ore in largul oceanului si posibil sa avem rau de mare. Cui ii pasa? Daca ar fi stiut careva cum e treaba, poate tuturor, dar asta a fost pretul celui mai spectaculos show acrobatic pe care mi-a fost dat sa-l vad vreoadata in viata. Cand a sunat goarna de plecare ca un cantec de balena, li se putea citi tuturor pe chip bucuria aia total legitima a fericirii. Faceau din larg poze cu Bostonul, selfie-uri cu catargul Americii, pana cand tarmul a disparut si a inceput totdata sa ne ia pe toti, cu diferite grade de intensitate, un rau de la stomac sa ni-l intorca pe dos. Aveam deja seasickness, un rau inuman, de neimaginat, care ii facea pe unii sa-si balangane capul lesinat dintr-o parte in alta, sa-si vomite organele interne in pungi distribuite deja de echipaj, si chiar sa-si doreasca sa se arunce in apa din cauza unor atacuri de panica. Ne mai alinam raul cu bomboane de ginger. Ne-am proptit cu totii pe unde am apucat pentru ca miscarile valurilor ne destabilizau de tot echilibrul. Un pas gresit si eram pe jos. Si mie imi era rau, dar nu foarte, foarte tare, poate putin mai rau decat un rau de masina, si mai mult la intoarcere l-am simtit. Altora isa nu le mai trebuia nicio balena si cu cat se gandeau mai mult la drumul inapoi, cu atat vomitau mai tare. Radierea de pe fete de la inceput nu era acum decat o greata de nestavilit pe niste fete livide, aproape moarte. Cabina deja mirosea a spital de boli digestive si unii s-au imbolnavit si de cap. Chiar nu au mai iesit deloc de-acolo. Ne duceam deja prea in larg, si tot speram ca vaporul sa se si opreasca, cand am simtit motorul incetinind si deodata in difuzor, 9 o'clock. Era cadranul imaginar spre care sa ne indreptam ca se vedeau deja balenele la orizont. Am avut ocazia sa prindem si-un breaching, acel salt in aer, erau atat multe de la un moment dat nu mai stiam in ce parte sa ne uitam. Norocul nostru chior a fost ca doua balene erau foarte atrase de barca noastra, chestie care zicea echipajul se intampla foarte, foarte rar, si se numeste hostage. Am fost tintuiti o ora in mijlocul apei, nu exista nicio posibilitate ca barca sa fie mutata pentru ca ele stateau sub ea. Ieseau din cand in cand doar sa faca acrobatii in aplauzele noastre, de parca stiau ca ne bucura, sunt animale acrobate, si sa ne spele pe fata cu apa iesita din gaura aia a lor de pe spate. A fost ceva senzational. Plesneau apa cu coada atat cat sa ne stropeasca, ne intorceau spatele, erau humpback whales, faceau tumbe, ne clatinau barca, isi scoteau fata din apa si se uitau la noi, dupa care se ascundeau si ieseau iar. Se jucau. Si totul in mediul lor natural de viata. Eu eram speechless. Si singurele cuvinte pe care mi le mai inghiteam erau: gentle giants si o senzatie interioara pe masura. Ma incerca un sentiment foarte, foarte puternic de tandrete. N-as putea sa spun exact de ce, dar asta este exact ceea ce simteam in momentul in care le vedeam. La intorcere s-a intalnit si un rechin cu noi, se plimba singuratic pe toate intinderea aia a oceanului. Si cu doua foci, care-si scoteau curioase capul din apa ca sa vada si ele ce se intampla. A fost o experienta neobisnuita chiar si pentru echipaj, chiar daca obisnuit sa faca traseul balenelor aproape zilnic.
Mai bine uitati-va la poze ca eu nu mai pot conduce. Am vazut si "cetatea" Harvard, si ca va zisesem la inceput, preturile la hoteluri se ridicasera ca am nimerit tocmai la vremea faimoasei absolviri. Era orasul plin de robe si togi. "Congratulations Billy!", scria si sus, la benzinaria de langa hotel. Nu stiam cine-i Billy cand am ajuns in prima seara, dar dupa ce ne-am mai dumirit ce se intampla de fapt pe-acolo, a intrebat amicul cand ne plimbam prin campus, crezi ca Billy de la spalatorie de la noi a terminat si el acum?...Am vazut si MIT, arhitectura caruia arata, am zis noi, ca o pictura de Dali. The Persistance of Perfect Memories...


joi, 21 mai 2015

De cand m-am intors din Boston, n-am avut timp nici sa descarc pozele, ce vorbesc eu, nici macar sa-mi desfac bagajul n-am apucat. E inca imprastiat tot prin living. Sunt ocupata rau, sau bine, nu stiu exact, pana seara tarziu toata saptamana, dar zic ca pe sambata ma adun si eu pe la casile mele, cum se zice. Adica o sa scriu pe larg, o sa pun si filmulete, ca acum nu am ragaz si nu vreau sa-mi strict placerea, cum am tot facut recent, plictisind si auditoriul cu pozele mele interesante, nu zic nu, dar care nu intereseaza pe nimeni...
Dar ce m-a indemnat totusi sa mazgalesc cateva randuri, prin metrou ce mai apuc si eu cate-o ţâră, a fost o discutie pe care am avut-o acum inainte de a pleca de la lucru, cu colega mea. Ii aratasem o poza cu fata mea de marmota rasarita prin fata unei cladiri a Universitatii Harvard, o sa vi le arat si voua, ma mai gandesc, si-am ajuns de-aici la niste filosofii foarte bune, si realitati, despre perspective si unghiuri de abordare in our life. Ma gandeam ca eu m-am nascut intr-un oras atat de mic, dintr-un cotlon infundat de lume, ca si un vis de marime medie s-ar fi lovit fatal de zidurile lui si l-ar fi electrocutat si ucis inainte de vreme. Era prea mic, si la propriu, si la figurat, pentru vreun zbor inalt. Cum era poezia aia a lui Blaga, Dati-mi un trup voi muntilor...Singurul admis era cel one way out. Ceea ce de altfel am si facut. Am luat cateva lectii de zbor, in imaginatie prima data, si apoi dusa am fost. Fara doruri inutile, fara sentimente natale. To be honest, eu n-am niciun feeling pentru orasul in care m-am nascut. Nada. Doar legaturile mele de sange, dar astea nu prea au legatura si cu el. Unii isi canta plaiurile in care au facut ochi, eu, din pacate, n-am voce. Acolo am facut ochi, dar m-a lasat fara grai.
Ca sa revin la niste cuvinte mai normale totusi, cel mai mare vis permis in orasul ala era si este si acum sa fugi cat mai repede de-acolo. Asa ca am tintit cel mai sus si am profitat de cel mai inalt vis ingaduit. Si cu cat am fugit mai repede, si mai spre capatul lumii, cu atat orizonturile mi s-au largit, s-au largit tot mai tare, drumurile au inceput sa mi se deschida si mai mult in fata, si privelistile asupra vietii mele, concret, dar si in general, au devenit si ele tot mai mari. Acum, sunt si oameni care le-au avut dintotdeauna la indemana, ar fi avut sansa sa nu-si piarda vremea ca mine, dar n-au stiut ce sa faca cu ele. That's exactly my point. Limitarea a pornit din interior catre afara, si nu invers, ca la mine in orasul natal, which is a huge difference. Asta e ceea ce mi-a oferit mie plecarea. Perspectiva. O plaja mai mare de optiuni peste care sa ma intind in voie si tot sa-mi mai ramana loc. Perspectivele nu-mi sunt infinite nici acum, dar sunt infinit mai mari, si cu cat mai mari, cu atat mai bine. Caci totul merge in cascada...

luni, 18 mai 2015

Once in a lifetime experience. Held hostage by whales in the Atlantic Ocean ;). Pentru mine, un vis implinit.
Daca va intrebati ce-i cu adunatura asta de nebuni...asa e in fiecare ora din zi in patiserie la Mike. Si-afara coada-i pana dupa colt...Ne-am speriat cand am vazut, dar ne-am asezat si noi frumos la rand cu toata lumea, ca n-am rezistat si eram de-acum si foarte curiosi. Il stie tot Bostonul de bine. Il da si la televizor. Daca scapi de gloata cu cutia plina de canoli, te respecta tot orasul. Am luat si faimosul Boston Cream. In Canada, pe la Tim Hortons mai gasesti. Dar numai cu numele. Acesta e ca un ecler plin cu sarlota fina si glazurat in ciocolata de nu-ti vine sa crezi ca mai exista. Miroase ca o cofetarie din copilarie. Acum, lasati-ma sa-l savurez in liniste, ca tocmai mi l-am adus la pat. Life is so sweet today...

sâmbătă, 16 mai 2015

Am ajuns in Boston! Am venit sa ne culturalizam. Mirosul de ocean ne-a ametit deja si-am zis sa ne asezam putin, ca-i mai bine sa ne incepem periplul cultural cu felul de baza, piece de resistance: bucataria traditionala - scoici si alte bunatati din mare ;). Nu m-am omorat eu niciodata dupa ele, dar cica nu stiu ce-i bun. Cam asa ceva. Aflu la Boston, caci supa aia clam chowder a fost delicioasa...

joi, 14 mai 2015

Ce vedeti acum in poza e o imbratisare. Nu m-am mai pupat atata cu sefii de cand sunt. Parca mi-am reintalnit azi niste prieteni din copilarie si nu alta. O emotie involuntara pe care aproape ca n-o intelegeam, izvorata poate doar din bucuria aia ingenua a amintirilor de care sunt inca foarte strans legata, oricat de tare m-as impotrivi. Veneam ieri de la lucru, numai ce iesisem de la metrou si ma duceam spre casa, cand ma suna Grigore Cartianu ca e in Toronto si ar vrea sa ne revedem. O surpriza la care nu ma asteptam deloc, ca sa fiu sincera. M-a impresionat atat de tare gestul lui frumos ca m-a facut sa ma revizuiesc de toate cele. Si ne-am revazut. Nu ca de la sefi ce mi-au fost amandoi odinioara, ci de la prieteni la prieteni. Cu Laurentiu m-am pupat mai mult pentru ca el m-a lansat pe felie cand eram pustoaica. Chiar glumea ca mi-a fost odata sef si acuma-i sunt eu lol. Veniti, mai fratilor, la Toronto, mi-ar placea sa va pup pe toti, acum ca tot mi-au deschis apetitul!

miercuri, 13 mai 2015

...oarecum in continuarea postarii mele dezlanate de dimineata...tot in metrou, dar spre casa, numai asa mai prind si eu un moment de blog pare-se...si mi-am adus aminte ca citisem pe un site, nu-l mai tin minte, ca nu retin toate fundaturile internetului, cum era unul suparat ca-i stau peste program nu stiu ce colegi, evident toti imbecili, in afara de el. Si spunea acolo ca prostii aia n-au inteles nici pana azi ca munca e ceva la care te duci in scarba. Sunt de acord cu el ca aia-s prosti ca stau peste program, nici eu n-as sta, dar el e si mai prost ca sta acolo oricum. Daca se duce in scarba, te intrebi, normal, de ce se mai duce at all, ca problema, nu-i la munca, ci la el. Ia gaseste-ti, my friend, daca esti in stare evident, o indeletnicire si-un loc care sa-ti placa, sa nu te mai dezguste asa, si vei vedea diferenta. Poate nu vei sta nici atunci peste program, nici nu trebuie, dar vei scapa macar de grija colegilor. Inainte de-a vedea paiul din ochiul altora, vezi-ti barna infipta adanc in ochii tai. Aia s-or uita crucis, dar tu esti chior de-a binelea.
Acum, nici eu n-as sta peste program, ca de aia e program, sa tin la el. Si la cel de munca, si la cel de nemunca. Si Soarele tot la program rasare si apune pentru noi. E la datorie, dar asta e alta poveste. Oricum, asta-i din ala de cauta vini acolo unde nu-s, se pricepe bine la a o da numai pe langa. Poate ar trebui sa-si caute un job in domeniul asta. Ca nimeni nu va avea nevoie de el, asta e deja alta poveste. Si oricum, nu vina lui.
Sorry...been crazy busy. Si-o mai dat peste mine si-o boala de vreme rea care ma rupe pe la tample. Umblu ametita toata ziua de cand cu ploile astea. Pana una-ntruna am si obosit cumva, ca nu mai am tragere de inima. Trag de mine sa ma scol, imi mai trag si-un sut in dos sa ma urnesc, my little poor brain se poarta ca un magar. Oropsit sub atatea poveri. Oricum, s-a inteles, e rostul de-o vacanta de recuperare la cap, de-o cura de aer fresh care sa-l oxigeneze pe my sleepy genius. Asa ca ne ducem imediat in Boston sa frecam menta. Mai sunt doua zile fara asta, si nici sa numar pana la doi nu mai mai ajuta mintea. Sunt foarte nerabdatoare.
In alta ordine de idei fara idee, sunt in metrou, ce draq de idei sa am cu noaptea in cap, la propriu, creierul meu e intr-o bezna totala lately, sa vezi ce mi s-a intamplat zilele astea. Mi-a zis domn instructor, Francisco, Francisco, inca putin si te fac sofer. Cu asta ma ocup eu cand vin de la munca si n-am scoala pe seara. L-am dus pe Bobi pe Danforth singura, l-am dus si la Home Depot, si voiam sa zic ca mi s-a intamplat o chestie. E ciudat cumva pentru ca mi s-a intamplat parca subit. Nu-mi mai este frica de celelalte masini de pe strada. Ha ha, ham, cum suna asta...Doar in intersectiile mari, dar mai antrenez putin zona si cred sunt ok. Ma pierd inca cu firea la semafoare, cand trebuie sa cotesc la stanga, daca sunt prima in drum si n-am o masina in fata dupa care sa ma iau. Dar oricum, daca eu inainte eram atat de praf ca nu ma vedeam conducand o masina in vecii vecilor, ma luptam cu viata si nu ma vedem niciodata sofer, acum cred ca deja sunt unul. Unul prost inca, dar I keep up the very good work in progress!

sâmbătă, 9 mai 2015

De-o saptamana Toronto are coronita de magnolii. A inflorit tot orasul. Asa a fost in fiecare an de cand sunt aici, un Aprilie in expectativa, dupa care, bum, se schimba totul la culoare de la o zi la alta. Au pocnit mugurii, a inverzit peluza, s-a umplut orasul de lalele si tot felul de alte ornamente florale dichisite. Si lumea se bucura de ele. Acum ca ma duc la scoala pe jos, nu-l mai pun pe Bobinescu s-o faca pe-a soferul ca asta iarna, ii mai vad pe unii cum isi fac bucurosi selfie in toti boschetii. Zilele trecute, si eu, l-am tras pe dreapta pe domn instructor sa-i fac o poza lui Albert. Albert e magnolul vecinei din neighbourhood, si cum stiu ca nu-i tine coroana rozalie decat cateva zile, c-asa-s magnoliile, se trec repede, i-am zis lui domn instructor sa ma astepte putin ca am o urgenta. I-a pus vecina si nume, mania asta fara sens a omului de-a da un sens la tot nimicul, acum ca am terminat si In Cautarea oii fantastice si am ramas de-atunci in mood. S-o cititi, e geniala. Imi place cum se termina, nu neaparat finalul, cat reflexia cuvintelor ei din final: "Ziua se terminase. Cand am facut primii pasi, am auzit in spatele meu zgomotoul valurilor". Genial!
Magnolia e aici aproape, d'apoi ce sa si fac, ca nu prea am timp, numai pe fuga cu toate astea ale mele pe cap. Oricum, asta e, s-a inteles, vara vine cu trenul si-acum macar ii stiu mersul, stiu ca nu trebuie s-o astept in gara inainte de luna mai. Gata cu povestile de adormit pe sub cires, ca am si alte treburi de facut, de dereticat prin bordeiul vraiste macar, si cum de dimineata m-am trezit cu un mare spor de lene, iata-ma pe-aici, desi nu stiu ce caut. Nici n-am apucat sa povestesc ce bine ne-am simtit noi la pescuit, pe Rice Lake. Cei care citesc blogul asta cu mai mult interes decat o fac eu, stiu ca pe Rice Lake anul trecut era sa murim. Mie nu-mi place pescuitul, ca mi-e mila de pestii aia agatati in carlig. Dar ma duc ca-mi face bine sa ma trezesc, vorba vine, ca de obicei adorm, in mijlocul iazului. Chiar am prins saptamana trecuta in minciocul aparatului meu de fotografiat un ditamai exemplarul de cocostarc intr-un picior. Asta ma pasioneaza pe mine sa prind. Sa imortalizez, nu sa omor, desi e si asta tot un fel de crima. WTF am I talking about? Eu si cu amica ne-am intins deci la soare, am citit printre randuri de stufaris, ne-am cosmetizat fetele in bataia vantisorului, de nu i s-a dus crema nici pana azi, ne-am balanganit in barca pe unduirile usurele ale valurilor si a muzicii la fel de usurele din radiou. M-a intrebat Bobi daca nu vreau si eu certificat de pescar, dar l-am refuzat in spiritul sensibilitatii mele fata de vietatile inocente ale baltii. Il cumperi de la Canadian Tire cu vreo treij' de bacşi, si numai asa poti intinde firul peste bord si poti lua si-acasa cate ceva din captura. Noi nu luam, nici nu-i voie de prea multi, si de aia nici nu prea inteleg eu care-i rostul sa chinui asa pestisorii. Oamenii astia...Si noua, am impresia uneori, ca ne infinge cineva un belciug in buza de sus, ne trage si-apoi ne da drumul, bine asta daca Dumnezeu nu-i prea flamand...Dar, revenind la suprafata, dupa aceasta plonjare deep in adancurile intelepciunii mele congenitale, sau contagioase ca o boala de piele, trebuie sa zic ca saptamana trecuta prima prinsoare, din pacate retrimisa indecent la origini, a fost un biban, gras si apetisant, de-mi venea sa-l halesc de crud. Aveam mai multa apa in gura decat era sub barca. Il visam deja cum inoata prin gura mea intr-o fericire oarecum reciproca. E adevarat ca si avusesem o foame de la un moment dat incepusem sa ling de sare ambalajele de chipsuri pe care le pescuiam prin barca. Ne duseseram doar la pescuit ca cizmarii, si la Tim Hortons, unde oprisem in drum sa cumparam sandvish-uri, domnisoara vanzatoare a inteles ce-a vrut ea, si mi-a pus in punga cu unul mai putin, motiv pentru care, eu fiind de vina, si nu ea, am fost retezata de la portie, cu toate gurile flamande de scandal pe mine. Apa n-am luat, le era sa nu m-apuce nevoile prin barca. Tot pe mine ma acuzau de toate cele, asa sunt eu, ciuca bataii saraca, ma apuca tocmai cand le e lor lumea mai draga. Bibanul ala am vrut sa-l luam acasa, dar ne-a zis amicul pescuitor, proprietar de barca si capitan de cru, ca nu e inca sezonul. Cum nu ne-am permis o secunda sa iesim din consemnul si dispozitiile lui, mai asteptam putin, dar macar acum stim unde e, e si asta o treaba, ca doar cunoastem de anul trecut cum ii aia sa orbecai degeaba prin toate intunecimile baltilor, chiar si avansat tehnic, cu polaroizi in ochi, ca ultimul terminator. Bobi are multi pescari la munca, se lauda intre ei si fir-ar al firului sa fie, nu vor sa zica unde trage. Zic unde se duc, dar nu te-ar indruma exact, e ca la bucatari. Iti spun cum se cheama mancarea, dar nu ti-ar zice si reteta. Saptamana asta insa o lasam balta cu pestele, i-am speriat destul, si-avem si altele de facut. Voiam sa mai zic, si-apoi parasesc puntea inopinat asa cum am si aparut, ca o naluca, si ca m-am apucat de citit intre timp Tineretea lui Coetzee, in continuarea celei pe care tocmai am terminat-o, si e la fel de geniala, cu un povestitor atat de comun ca nu-ti poate trezi decat simpatie, ca mine, lol, si apoi ne pregatim de un road trip catre USA. Vine un extra-long weekend si hit the road Jack again ca e vremea frumoasa, ca floarea de magnolie a tineretii mai sus citite, si nu tine mult!

marți, 5 mai 2015

Mirosul de carte noua, pe care l-am resimtit eu azi, a fost dintotdeauna una dintre slabiciunile mele, dar niciodata mai mare decat cea pentru cartile uzate, roase de soareci prin toate colturile. Cand eram mica mi se spunea ca trebuie sa ma port cu grija cu cartile. Sa nu va luati niciodata dupa oameni care dau asemenea sfaturi, nu sunt corect intentionati...Am reinceput scoala si n-am mai fost atat de happy de cand o terminasem!!!

luni, 4 mai 2015

Tihna asta n-o traiesti decat pe Lacul Orez, in patul princiar al naturii, acolo unde linistea se-aude din difuzoarele universului tot ca un fundal sonor narcotic care te trimite la somn si incepi sa visezi. Eu cred ca am luat o supradoza ca am adormit bustean si-am inceput sa visez asa frumos de nu mai voiam sa ma trezesc si sa plec acasa. Dupa cum se vede, nici acum nu m-am trezit.

duminică, 3 mai 2015

sâmbătă, 2 mai 2015

Bobi mi-a zis sa las pe mai tarziu povestile mele despre destin ca acum avem alta treaba. De maine deschidem sezonul de pescuit si trebuie sa fim prezenti la ceremonie cu toata recuzita. Daca anul trecut n-a fost un an prea bun de recolta, era samanta de pescar prea frageda, anul acesta speram ca macar dixtractia sa ne fie tot asa.
Cum ma pregatesc eu acum sufleteste de o alta ora de soferie si pana atunci nu am ce face, e o sambata de primavara cu pasarele cantarete si viorelele stau intinse cu piciorusele goale pe sub copaci, ma gandesc deja de vreo jumatate de ora cum viata noastra e plina de neprevazut, nu stii ce-ti aduce ziua de maine. Ceea ce, cu cat ma gandesc mai mult, nu e intotdeauna doar de rau. Am si-o teorie, scoasa, evident, din palaria experientelor mele, cum altfel? Daca tot o port...Oricat ai calcula-o si-ai pune restul deoparte pentru zile negre, tot s-ar putea sa te surprinsa nepregatit, la fel cum si reversul e la fel de valabil. Sa iau un exemplu concret, la intamplare, dar ca sa raman ontopic. De exemplu cu plecatul asta de-acasa prin Canada sau oriunde, sa zicem. Tu sa fii cel cu initiativa, s-o faci din vointa ta. Voina ta de neclintit sa fie cea care te determina sa te pregatesti dinainte cu de-amanuntul, pana la ultimul detaliu, pana acolo incat sa crezi ca stii totul. Sau invers, ai putea fi doar sotul sau sotia celui de mai inainte, cu o vointa mai sleapata, care sa ajunga in Canada, tarait de (con)soarta mai degraba si mai putin din vointa proprie. Nu neaparat against de will, desi poate si asa. Cine credeti voi ca va fi cel mai reliable? Cine credeti voi ca va fi cel pentru care plecarea va fi garantat un demers reusit? O sa dau un alt exemplu, de data asta mai personal, ca sa si raspund la intrebare. Daca mie, cu patru ani in urma mi-ai fi spus ca voi ajunge un puisor mic dar potent de contabil in mare devenire, ca sa zic asa ca nu stiu altfel cum ca sa nu sune retard, si nu oricum, ci unul caruia sa-i si placa la nebunie treaba asta, ti-as fi spus pe sleau ca esti nebun. Imprejurarile favorabile insa m-au adus pas cu pas pana aici, nu against the will, dar nici dintr-o vointa initiala indreptata strict in sensul acesta, nici nu mi-ar fi dat prin cap de fapt, si totusi am sfarsit foarte bine. Ca restul a ramas in seama mea. Ar fi existat posibilitatea sa ma fi gandit, sa-mi fi planuit, sa ma fi pregatit, si sa n-o sfarsesc asa. Ceea ce nu de putine ori mi s-a si intamplat. Din asta deduc eu ca nu pot spune "nu" din start experientelor doar pentru ca nu sunt conforme planurilor mele. S-ar putea ca bucatica mea de fericire sa fie acolo unde nu m-as fi gandit niciodata s-o caut. Dar sa dau de ea din intamplare. Iar daca e asa, sari pe ea, pup-o, faceti sex, nu te uita la ea talamb ca doar si de departe pare stramba fata de idealul tau. Da-i sansei sansa sa fii tu idealul ei, ca sa vorbesc ca un poet incalcit in rima. Nu e mai putin rezonabil, dimpotriva. De aici, riscul mare e doar sa nu-ti recunosti sansa la timp, si astfel sa pierzi trenul. Si un risc si mai mare, sa nu inveti nimic din asta. In fine, exista si-un citat emis de Dumnezeu Facebook cand era iar beat, cum ca tu trebuie sa-ti alegi viata, nu s-o lasi sa te aleaga ea pe tine. Poate nu e fals in totalitate, dar eu mi-as lasa o marja, s-ar putea intampla ca ea sa stie mai bine decat mine. Pentru ca lumea asta e mare si plina de variabile si optiuni, iar eu n-am de unde sa le stiu pe toate din coltul meu inghesuit. Astfel nu fac altceva decat sa-mi limitez viata in niste sabloane, numite pompos si irational "planuri". Pentru ca nu intotdeauna ceea ce nu e conform cu planurile initiale iese si neaparat prost. Si invers. Si mai ales cand e invers, teoria se verifica si mai bine. Eu nu vreau sa zic aici ca planurile nu sunt bune si nu duc la nimic bun, nici pe departe, sunt bune, dar in inginerie, cand deja stii precis despre ce e vorba, practic, experimental, si poate nici atunci. Perfecte sunt intotdeauna doar ca back-up. Alege-ti tu viata, n-o lasa sa te aleaga ea pe tine. Mai degraba "Never say never". Expect the unexpected, ca-n soferie, caci ca sa ajung de unde am plecat, uita-te la mine, cat imi doresc sa fiu un sofer bun, dar cum viata asta e plina de neprevazut numai bete in roate imi pune. Dar, iarasi, never say never, poate candva ma vezi sofer de truck.

vineri, 1 mai 2015

1Mai. Feeling at work like home. Cand eram mica numai prin filme vedeam cum oamenii bogati isi tineau pozele de familie pe birouri. Now, look at me, I think I'm rich enough to afford a picture!!!