Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 23 august 2016

Faceam acum o socoteala pe dos cum cu banii pe care ii voi da eu imediat numai avans, in Romania imi luam apartament, daca nu chiar casa, cu banii jos. N-as mai fi fost datoare la banca si astfel as fi trait nefericita pana la adanci batraneti!!!!

duminică, 21 august 2016

Hai sa povestesc cum am fost saptamana trecuta la spa. Ieri m-am dus de m-am tuns frumos, de vreo doua zile mi-am reluat activitatea intensa la sala, acum ascult muzica, cand nu lalai eu, ca mi-o revenit si mie glasul. Asta dupa ce saptamana trecuta am crezut ca-s pe moarte. Cum eu n-am fost niciodata bolnava, nu in halul ala, am crezut ca ma scot imediat pe usa din dos cu picioarele in fata. Prima data am zis ca sunt gravida, ca de speriata ce eram am pus in fata raul cel mai mic. Era insa prea devreme pentru verdicte pozitive, asa ca putea foarte bine sa fie si altceva, iar asta ma speria cel mai tare. Toti cei care ma cunosc stiau deja ca sunt gravida pentru ca asta le ziceam eu. Nu aveam nicio alta explicatie de dat unor stari de rau pe care eu nu le mai avusesem pana atunci. Si de ce m-as fi gandit la altceva in conditiile in care in viata mea fericita nu se schimbase nimic de la o saptamana la alta, nu mancasem nici altceva, nici de dormit mai putin nu dormeam, si nici nu ma apucasem de baut. Alta varianta era ca m-o fi deocheat cineva ca omul se mai deoache si de prost, nu numai de frumos, si s-a ajuns la concluzia ca sigur asta e ca si daca sunt gravida ala e deochiul p***. Hai ca asta m-a facut sa rad cu lacrimi sambata seara cand stand intr-un restaurant cascam intruna de inghiteam si masa si cand nu cascam, oftam. Am avut tot felul de reactii adverse, dar cele mai enervate erau inhalarile astea adanci de aer si o fisura pe undeva pe unde mi se scurgea benzina complet. In conditiile in care mie nu mi se prea opreste motorul, ceva in neregula e clar c-a fost. Ce? Nici acum nu stiu.
Mi-am luat liber de la job, ca si-asa ma duceam acolo degeaba ca nu eram in stare de nimic, si m-am dus la doctor. Cum eu nu ma am cu doctorii, c-am crescut cu scarba fata de tot ce inseamna putoare de spitale si in general, halate albe cu buzunare, sa stiti ca aici mie imi place sa ma duc la doctor ca ma simt ca la spa. Pentru mine au fost foarte relaxante experientele ca acum vreau sa ma mai duc. Si nu ca pana acum numai siluita de nevoi acute, ci de placere, ca sa ma caut de toate cele!...M-a trimis doctorita la un laborator de mi-au luat sange unde au descoperit ca n-am nici pe dracu, nici macar ce credeam eu. Rezultatele le-am avut a doua zi online, si am primit si un apel de la clinica sa-mi dea vestea ca starea mea de sanatate este foarte buna, sau macar ca nu-i inca precara, ca mi-a zis si ca trebuie sa mai asteptam niste rezultate, pe care inca le astept, de la o ecocardiograma. Tot ea m-a trimis si-acolo ca atunci cand m-a ascultat cu stetoscopul ala a auzit un murmur suspect la inima. Mi-a zis ca murmurul nu e neaparat semn ca se intampla ceva grav pe la corasonul meu, ba cica e posibil sa auda un zgomot mai puternic doar pentru ca am toracele mic. Ba de mic ce e nici nu-mi gaseau inima. Ma intrebau daca am ca nu dadeau de ea. Ecocardiograma am facut-o in aceeasi zi, poate cu putin noroc, pentru ca, in general dureaza mai mult pana sa te programeze la un astfel de examen specializat. Pentru mine chiar a fost ca un masaj. Mi-a zis sa ma dezbrac de tricou in pielea goala si mi-au dat o camesa pe care eu am luat-o pe mine invers. In loc s-o las deschisa in fata, eu am invartit-o de vreo doua ori dupa mine ca era XXL si am legat-o strans la spate. Ziceai ca-s in camesa de forta la vreun spital de nebuni. M-a intrebat doctorita pe unde vreau sa ma caute acum la inima si abia atunci am inteles rostul camesii care de fapt nu avea niciun rost. Daca tot trebuia sa stau cu pieptul dezgolit, ce dracu mi-a mai dat cearceaful ala sa-l pun pe mine? A fost o examinare de vreo 45 de minute cu ultrasunete, m-a masat cu o chestie lunga peste tot, si asa am avut ocazia prima data in viata sa-mi ascult propriile batai ale inimii, care, sincer, ale mele n-am nimic romantic in ele. De fapt bolborosesc ca Prutul cand ii inunda pe moldoveni.
Acum mi-am revenit, nu mai conteaza ce-am avut, atata vreme cat nu mai am, dar asta inca nu stiu. Un cumul de factori negativi a fost, dar prefer mai bine sa mai fac niste sesiuni la spa in urmatoare perioada ca atata am presupus zilele trecute si atata mi-am cautat diagnostice pe internet ca mai aveam putin si cautam pe googlemaps si-un loc de veci intr-o zona buna, ca tot sunt eu acum cu imobiliarele.

sâmbătă, 20 august 2016

Deocamdata n-am bani sa-mi cumpar casa in Toronto, dar un apartament ne luam si maine daca gasim ceva pe placul amandurora. Uite ce vedeam eu afara din balconul unui condo care mie mi-a placut foarte mult azi dupa ce am vizitat cateva. Lui Bobi nu i-a placut cat mie pentru ca n-avea bucataria mai mare. Pe mine bucataria ma intereseaza mai putin spre deloc. Eu vreau un living mare (ca sa am loc sa-mi arunc hainele pe unde apuc). 

vineri, 19 august 2016

Vedeti casa aia de mai jos? E in Ajax, la vreo 50 de kilometri de Toronto. In Ajax am stat noi vreo trei zile cand am aterizat in Canada. E un oras micut, linistit, nu prea are ce sa iti placa in orasul ala, nu pentru ca e urat, ci pentru ca nu exista nimic la ce sa te uiti, decat case si niste magazine de unde sa-ti cumperi mancare ca sa iti faci pachetel pentru a doua zi la job. La job-ul din Toronto catre care faci zi de zi naveta. Eu voi face naveta cu cursa de pe sate GO pentru ca se preabine stie ca sunt un talentat pasager, era sa zic pacient, cu bus-ul.
Revenind, casa aia de ma jos are trei dormitoare, ala pe care l-am pozat mi-a placut foarte mult ca-mi dadea o senzatie de cuibar. Ma si imaginam trezindu-ma dimineata, scuturand din aripioare, ciripind sau cantand ca cuca, sau, chiar dandu-ma cu capul de ciresul din fata ca o ciocanitoare. Pe langa cele trei dormitoare, mai avea si vreo doua bai, un basement cat un apartament, apoi, spre satisfactia lui Bobescu, o bucatarie mare, si un living, living-ul fiind singura incapere care nu m-a incantat asa de tare pentru ca nu era foarte incapatoare. Acum nu era cine stie ce, am intrat in case cu 100 de nivele peste, dar pentru niste debutanti ca noi ar fi fost cea mai buna. Casa asta a stat pe piata nici mai mult, nici mai putin de cinci zile si s-a dat. A fost listata cu $408,000 si dupa ce a fost vizitata de zeci de potentiali clienti s-a vandut cu $495,000, cu aproape $100,000 mai mult, o practica atat de comuna in zona ca $100,000, o suma incredibil de mare daca stai si te gandesti ca banii astia nu-i strangi atat de usor in ani de zile, nu mai reprezinta mare lucru in mentalul unui potential cumparator. Nebunia asta se numeste bidding war si a acaparat complet piata imobiliara in Toronto, a seller's market. Adica orice proprietate imobiliara se vinde cu mult peste pretul cu care a fost scoasa pe piata. Oferta de case este mai mica decat cererea si asa se ajunge la multiple offers (ce ironie de limbaj!!!). Adica vanzatorul primeste mai multe oferte din partea clientilor doritori sa-i cumpere casa, iar el o va da celui care ii va da mai mult pe ea. Cunosc oameni care de luni de zile pun oferte peste oferte si pana acum n-au castigat niciuna. Agenta cu care lucram noi ne-a zis ca de curand a vandut o casa cu peste $1,000,000, dupa ce fusese scoasa pe piata cu $700,000. Futa-v-ar de nebuni!!! Eu habar n-am cum s-a ajuns la situatia asta, dar nu ma pot gandi decat ca, paradoxal, tot cumparatorii au adus-o aici, pentru ca acceptand sa intre in jocul acesta, hotesc moral, dar perfect in regula din punct de vedere economic, n-au facut decat sa impinga preturile la cer. Pentru ca daca casa aia a fost listata cu $400,000, dar s-a vandut cu $500,000, maine casa de vizavi se va vinde cu cel putin tot atat. Si tot asa in tot cartierul. Asta pe de o parte. Pe de alta, marlania pietei neregulate permite vanzatorului nesimtirea de a nu dezvalui cu cartile pe fata care a fost suma celorlalte oferte. Adica vanzatorul poate sa spuna ce vrea el. Concret, tu imi vinzi mie casa cu 5 lei. Eu iti dau 10, altul iti da 12...Eu nu stiu cat ti-a dat celalat, celalalt nu stie cat ti-am dat eu. Tu, nesimtitul p***, scuze, vii si ne zici, printr-o contraoferta, ca iti dai casa cu 20, eu gandidu-ma ca oferta celuilalt a fost 19. Asta in cazul in care e adevarat ca eu initial ti-am dat 10 si nu 4, iar celalalt 3. Cam asa ceva. Noi ne permitem sa bidduim pana la limita sumei pe care o avem si gata. Dar ca sa putem face asta trebuie sa ne orientam pe piata catre proprietati mai mici, adica mai de cacao, dar pe care le vom lua la gata cu pret de mare smekerie. Nebunia asta se intampla in jurul metropolei, ca daca te duci spre Barrie, o casa care in Markham face $1,000,000 acolo o iei cu $300,000. Dar in Barrie n-ai unde munci pentru casa aia, iar ca sa vii de acolo pana in Toronto la job trebuie da fii dispus sa conduci o ora jumate dus si alta ora jumate intors, ceea ce eu nu sunt dispusa sa fac niciodata. Colegul meu insa are palat in Barrie, iar cu naveta e obisnuit. Fiecare cu confortul lui.
Asta este realitatea de azi pe piata imobiliara din Toronto. N-a fost asa dintotdeauna. Cei mai norocosi ca mine, pentru ca au venit in Canada mai devreme, au prins vremuri mai bune. Casele lor valoreaza acum $700,000 de dolari dupa ce, acum 10 ani, au dat pe ele numai vreo $300,000. Ba altii, inca si mai norocosi, au apucat de si-au platit complet casele de $300,000, o vand acum cu $800,000, mai fac un credit de $500,000 si asa se aseaza in case de milioane de dolari. De aceea, first home buyerii sunt cei mai dezavantajati pe piata actuala. Noi suntem first home buyeri tineri si mai mult de-atat n-am fi putut face pana acum. Cand am venit in Canada, acum 6 ani, nu ne permiteam sa ne bagam la casa pentru ca nu aveam bani, iar sa fi venit mai devreme nu s-ar fi putut avand in vedere ca nu aveam cand am aterizat decat 26 de ani amandoi.
Oricum, daca acum 6 ani cand am aterizat noi in Ajax, problema noastra era cum vom supravietui pe-aici, iar acum vizitam, cu intentia de cumparare, case de $500,000 (asta e valoarea ei de vreme ce cu atat se vinde la licitatie), daca pe-atunci am aterizat cu $10,000 de dolari de lapte, iar acum am destul downpayment, iar banca ne da credit de jumatate de milion de dolari...de ce sa nu ma gandesc ca coteţul asta pe care il cumpar acum cu $400,000 nu se va invarti in alti cinci ani dupa soare? Daca nu ma grabesc s-ar putea sa se invarta si pana la anul. Dar nu in avantajul meu.

miercuri, 17 august 2016

Cum problemele mele de sanatate nu sunt elucidate, inca nu stiu ce-am patit asa deodata, sunt macar fericita ca acum pot da din taste ca in halul ala de neputinta am fost. Nu aveam puterea nici sa-mi apas degetele pe-o tastatura, nici sa capsez doua foi, aproape ca scapam capsatorul din mana. O sa povestesc data viitoare prin ce chinuri inumane am trecut saptamana trecuta. Atat de rau mi-a fost ca aveam doar flash-uri de cateva minute in care ma simteam normal, in rest n-am fost niciodata in halul ala. Acum, sper sa scap cat mai repede si de acest oftat prelung care ma apuca o data la cateva minute ca nu mai pot inghiti atata aer in gol, desi e clar ca o respiratie normala nu-mi mai este suficienta. Experienta mea de suferinda a fost, pe alocuri, si foarte amuzanta, dar mai bine vorbesc despre asta, desi nu-i neaparat, pe masura ce o sa am si-un diagnostic sau macar dupa ce-o sa-mi treaca ca acum inca mai atarn in cateva piuneze.

...Pana una, alta, am inceput sa ne uitam dupa locuinte de cumparat. N-am inceput de mult, si nici n-am vazut foarte multe din cauza starii mele legumicole, dar cea mai grea parte este tocmai asta, gasitul, ca de cautat e fun. Sa nu fie nici prea departe de Toronto, sa nu depaseasca nici bugetul nostru de cca $450,000, ceea ce iarasi e greu, dar noi suntem first home buyers si nu ne permitem sa ne inhamam la mai mult. Banca ne dadea mai mult credit ca salariile noastre depasesc venitul mediu pe familie in Canada, dar noi am refuzat pentru ca nu vrem ca achizitionarea casei sa ne afecteze stilul de viata foarte mult. Initial cerusem doar $350,000, iar schimbul de replici intre noi si banca era ceva de genul: doar atat, ce va luati voi de banii astia, sigur nu vreti mai mult? Sigur, sigur. Asta dupa ce ne-a intrebat care e casa visurilor noastre, iar Bobi in stilul lui asasin a raspuns, conteaza?!? O sa va povestesc ce am gasit in Toronto de $350,000, dar nu acum ca ma apuca si plansul asa inainte de lucru si deja ar fi prea mult pentru toata lumea.

marți, 16 august 2016

Dintre toate casele pe care le-am vizitat in ultima vreme, cu intentia de cumparare, pana acum asta mi-a placut cel mai mult. Si mie, si bugetului nostru. Suntem vreo 50 sau 100 care ne ingramadim pe ea, cam cate carti de vizita sunt acolo. Stiu de pe-acum ca pe asta am ratat-o avand in vedere ca pana maine dimineata se va fi vandut, iar noi inca mai avem de trabaluit pe la banca, dar e ok, trebuie sa mai vedem vreo 50 sau 100 pana sa ne asezam la cășile noastre. Asta, asa din pragul casei, in loc de bine-am revenit 😇.

sâmbătă, 13 august 2016

In enervantul stil clasic dispar așa ca măgarul in ceata, fără explicații, fără caracter. Dar acum, chiar dacă n-am explicații măcar îmi pot găsi motive. Trec printr-o perioada mai indecisa despre care nu vreau sa vorbesc acum pentru ca n-am chef sa văd pe nimeni. Nivelul meu de suportabilitate e atât de scăzut încât cu riscul de-a fi nebuna prefer sa trântesc usa in nas. Nu bateți, nu sunați, o sa deschid eu.

duminică, 7 august 2016


M-am bronzat ieri de parca m-am intors din Caraibe. Ma si ustura pielea ceea ce inseamna ca am parlit-o rau pentru ca, in general, e foarte nesimtita, se innegreste imediat si nu are nevoie mare de creme de soare. Asta e primul an, de cand am venit in Canada, cand am avut pielea bronzata toata vara. Cand eram in Romania, nici nu dadea bine soarele in Mai ca si incepeam sa ma schimb la culoare si ma tinea asa pana toamna tarziu, aici, pana anul asta, pielea mea a trecut print-un proces de racire de m-am gandit c-o sa mi se schimbe pentru totdeauna si-o sa nasc copii albi. Am fost iar la Awenda ieri, atat de mult mi-a placut acolo saptamna trecuta, si-am stat ca mâţa la soare toata ziua. De data asta, singurul efort pe care l-am facut a fost sa dau din paginile unei carti cat a fost ziulica de lunga. De doua ori m-am trezit numai cand am facut doua bai si m-au izbit valurile in toate partile de mi-a sunat apa in cap. Saptamna trecuta lacul ne-a primit cu drag, ieri era nervos rau, si avea mana grea ca ne plasnea cate-un val urias de ne scotea ametiti la mal pe toti deodata. In rest, singurul actor grabit in acel decor dulce lenes era timpul...

...Primul oras care ne-a iesit in fata la intoarcere a fost, ca si data trecuta, Midland. Ne-am oprit din nou la Boathouse sa mancam. Restaurantul-barca tras la botul lacului are mancare buna si e singurul ochi deschis al orasului care pare ca-si doarme somnul de veci. E o liniste pe strazi de auzi cum iti cade nisipul din chiloti. Fara a avea vreo pretentie turistica are totusi personalitate, sau macar frumusetea lui, prin picturile murale impanzite peste tot. Sunt multe si vechi, create de artistul Fred Lenz. Nu sunt obiective turistice in sine zic eu, si nici vreun interes major nu cred ca ridica avand in vedere ca picturile murale prezinta istoria orasului Midland care nu intereseaza pe nimeni. Dar daca treci intamplator prin oras, sa innoptezi sau doar pentru un popas la o bere pe Georgian Bay, o sa le observi sigur, si cu siguranta, o sa le apreciezi frumusetea.
Am stricat muralul :))). Portiune a Brebeuf Lighthouse, pe care o puteti observa mai pe larg in poza din top. Ceea ce e interesant e ca fereastra din varful farului e reala, incadrata perfect de pictura. Acolo am parcat noi gratis si ieri, si data trecuta...
Runner of the Woods, fresca istorica despre traditionalii comercianti de blanuri

joi, 4 august 2016


Oamenii gospodari cu banii își cumpara de vara ghete. Așa m-au învățat mulți ca se drămuieste mălaiul in Canada. Au dreptate numai ca eu n-o sa fiu niciodată ca ei la faza asta, nici dacă mi le dau de pomana. Pentru ca eu cand îmi cumpăr haine sau papuci, trebuie sa le port imediat, a doua zi ma si afișez cu ele. Nu pot sa le cumpăr si sa le pastrez in dulap juma de an. E de-ajuns numai gândul ca nu le pot purta a doua zi si-mi chiere interesul sa le cumpăr. Am fost azi la Costco cu Jenny si m-a convins sa-mi iau labele astea la urs ca erau foarte ieftine. I-am povestit ca e foarte greu pentru mine sa cumpăr ceva ce-oi purta dacă oi mai trai pana atunci si mi-a zis ca pot sa ma încalț cu ele mâine dacă vreau. Nu c-as vrea, dar trebuie.

miercuri, 3 august 2016

M-am gatat azi si cu examenul care imi deranja vara. De-acu' pana in toamna incolo nu-mi mai bat capul ca e tare incomod cand afara e vremea asa faina. Weekendul acesta de exemplu, e adevarat, n-am parut eu foarte stresata, nici macar ca mi-ar fi pasat vreoleaca nu parea, dar am fost putin. Ma tot gandeam ca trebuie sa-mi tin nota sus pentru ca mie imi plateste firma din cursuri si-mi cer sa vada ce platesc si-apoi nu pot sa le arat un A, ca ma fac de cacao si nu-mi sta-n caracter. Mi-am luat cartile cu mine pe plaja, dar n-am invatat nimic, le-am umplut numai cu nisip. Asa ca m-am tot trezit zilele astea cu noaptea in cap ca sa ma mai pregatesc. Dar bine ca am scapat si de asta! Venind inapoi spre casa, ma gandeam, oarecum in tema, ca o mare chestie la romanii din diaspora e "sa se realizeze". Suna cam ca naiba si nu-i de mirare ca unii iau vorba asta la misto. Acum nici eu nu stiu la ce se refera sa te realizezi, dar, dupa capul meu, ma gandesc ca e echivalentul unui castig. Un castig care apare ca urmare a unui parcurs personal (pe asta am scos-o din burta ca sa pice bine la definitia mea avand in vedere ca fiecare are definitia lui). Deci cand vorbesti despre tine ca te-ai realizat vorbesti despre tine acum raportat la tine dinainte de-a te realiza, cu toate conjuncturile si imprejurarile, nu la tine comparativ cu altii. Ca altii poate s-au realizat mai mult, raportat la conjuncturile si imprejurarile lor, dar asta nu face realizarea ta mai mica, pentru ca ei n-au fost acolo cu tine, si nici invers. Daca reversul e valabil, atunci esti un loser. Asa stand treaba, eu m-am realizat in astia 5 ani? Of course. Nu sufar de modestie ca sa zic ca nu-i asa, si nici de prostie, ca intr-adevar sa nu fie asa. Unul dintre motive, printre altele, e ca am invatat o meserie noua, ca avand una care nu imi folosea la nimic, era ca si cum nu aveam niciuna. Imi cunosc jobul, jobul, nu toata meseria inca, la degetul mic. Eu sunt Accounting Clerk si ma ocup mai mult de partea de Receivables, dar fac tot felul de chestii, monitorizez clientii ca sa le dau credit sau nu, le balansez conturile, aprob invoice-uri, updatez cash-flow-ul, gestionez platile care vin pe cate cinci cai deodata, verific si platesc comisioane la agentii, am atributii mari la controlat orderele, unde deciziile mele conteaza pana intr-acolo incat managementul aproba sau nu pe baza lor. Firma este de fapt o fabrica, adica am invatat si cum functioneaza un astfel de business in America de Nord. Isi indreapta productia in proportie de 80% catre SUA, adica am invatat statele americane ca si cum as fi de-acolo pentru ca fac si trimit bill-urile catre clientii mei, din Arizona pana in Massachusetts. Am invatat adica si engleza atat de bine ca acum doar accentul ma mai da de gol. Gandidu-ma ca numai acum cativa ani cand am venit in Canada n-as fi putut avea nici macar imaginatia necesara ca sa vorbesc in romana despre lucrurile cu care acum ma ocup efectiv, deci da, categoric, dupa definitia mea, indiscutabil, m-am realizat!
De vreo doua zile sunt pe regim de austeritate. Mananc numai rosii, ceapa si alte prostii din astea neapetisante pentru ca m-am ingrasat ca o vacuţă nu stiu de ce. Zic vacuţă si nu vacă doar pentru ca fac parte dintr-o rasă mai pitică. Si punandu-mi eu acum la pachet o salata cruda si plictisitoare, aveam in cap coastele savuroase marinate in sos picant pe care le-am halit in weekend la Ribfest in Scarborough, eveniment cultural dedicat porcilor...
sos picant pe care l-am stins c-o bere rece...
dar din imbarligatura asta numita Funnel Cake, cu gust bun de gogoasa si foarte populara in Canada la festivaluri culinare, doar am furat putin pentru ca deja ma ciupea constiinta de burta plina ca m-am ingrasat ca vacuţa nu stiu de ce... 

luni, 1 august 2016

Mi-ar fi placut ca in dimineata acesta de holiday sa ma trezesc in mijlocul padurii, sa-mi cante pasarelele imnul in timp ce-mi fac in ibric o cafea care sa ma trezeasca mai bine decat racoarea frunzelor ude sub talpile goale si picaturile reci de roua cazute de pe artari-n cap. Sa ma inchin Soarelui pentru o noua runda aruncand firimituri ofranda chipmunksilor saltimbanci. Daca voi credeti ca astea sunt fantezii de om trezit fara ceas cu noaptea in cap, va cam inselati dragi prieteni cititori. Unii conationali vad asta pe viu chiar in acest moment. In Parcul Provincial Awenda, de-o parte si de alta a trail-ului Bluff, oamenii traiesc cu cortul toata vara. Au avut grija sa aiba un loc sub cetina de foioase de-acum sase luni. Ca asta nu-i o treaba pe care s-o faci de pe-o zi pe alta. Nu in Canada...


Si daca ar fi pe-asa numai pentru corturi, dar se pare ca nici dupa sase ani acus de trai in nord eu inca nu am invatat ca sa ai privilegiul unui long weekend intr-un parc canadez, fie el national, sau doar provincial, trebuie sa fii gata pe locuri start cu vreun an inainte. A doua oara pe anul acesta, dupa Ziua Nationala, am vrut sa plecam cu prietenii undeva, cat mai departe de oras, catre Bruce Peninsula sau Grand Bend, dar ne-am gandit "bine" cu doar vreo saptamana inainte. Ca si prima data am exclus total imposibilitatea gasirii unui loc de cazare, doar ca surprise, surprise, bineinteles doar pentru mine, in viata mea nu am vazut asa ceva, toata hotelurile pe Expedia erau SOLD OUT. Si nu doar hotelurile din jurul statiunilor, nu, nu, inclusiv hotelurile din cele mai indepartate orase. Noi am fi fost dispusi sa ne cazam si la 100 de kilometri, si in bucataria unui motel, si in cosul de gunoi al unei pensiuni, dar nici atat n-am mai gasit pe nicaieri. Asa ca nu ne-a ramas altceva de facut decat sa cautam un parc mai usor accesibil, adica mai aproape, ca sa ne cinstim si ziua, dar sa ne si putem intoarce in aceeasi noapte acasa. Asa am ajuns la Awenda. Cei care citesc blogul din Romania, daca mai exista astfel de cititori caci cei mai multi s-or fi mutat intre timp in Canada, trebuie sa stie ca parcurile canadeze, inclusiv cele din mijlocul oraselor nu sunt trei copaci cazuti peste un arodisment cu panselute, sunt giganti naturali cu greu de parcurs la pas dintr-o parte in alta. Noi insa ne-am aventurat la pas dintr-o parte in alta, si ce aventura!!! Am mers de buna voie vreo 10 kilometri pe jos pe drumul de hiking printre copacii seculari. Bluff are o dificultate medie, dar nu ca urmare a inclinarii terenului, ci raportat la lungimea de mers pe jos. Dar cu cat mai lung cu atat mai bine caci ne innebuneau pasarelele de cap, ne ameteau chipmunksii, ne sareau de sub talpi crengi uscate pana in moalele capului, ne mai pisca cate-o insecta cand ne pisam pe dupa copaci, dar mai ales, m-am bucurat de compania prietenilor mei cu care mereu imi face placere o plimbare in mijlocul naturii, doar de dragul pasilor si al vorbelor, ca ne face si gura hiking pe toate cararile. Un alt hiking memorabil am facut cu ei la Muskoka asta iarna, despre care din lipsa de generozitate a inspiratiei mele n-am apucat sa scriu un rand, dar o voi face odata...

Am avut la Awenda de ales intre a merge ore intregi pe jos prin padure sau a sta ore intregi tolanita la soare pe plaja, poarta de iesire din sanctuar catre Lacul Huron, fratele mai mare al lui Ontario. Pana la urma le-am impacat pe amandoua ca nu m-a lasat zgarcita constiinta sa las o farama deoparte.


Plaja, ca plajele canadeze, o incantare insulara pentru sufletele tinere. Sunt plaje salbatice, fara insa a fi neamenajate, dar doar cu strictul necesar: o toaleta publica si cateva cosuri de gunoi. Nu sunt pe-acolo magazine nici cat sa-ti cumperi o sticla cu apa, nu se aude muzica de doi bani gramada, nici galagie datatoare de dureri de cap, valurile marii la spartul malului si tipetele de pescarusi ne sunt suficiente. Dupa astfel de experiente nu vad cum m-as mai putea duce vreodata nesilita pe plaje parazitate de cluburi ordinare si imputite, unde "te distrezi", beat fiind, dansand Rihahana, sau cum plm o cheama pe desculta aia. Poate ca am intinerit, dar caut acum doar locuri care au suflet, unde n-am nevoie de alcool ca sa ma imbat. Caci aia e betie, asta e beatitudine. Am facut si baie in Huron, nu-i ca-n mare doar pentru ca nu se simte sarea pe buze cand scoti capul din apa si nu te ustura ochii, in rest e la fel de bine. Apa nu era rece deloc, asa cum se obisnuieste, ba era chiar calda. Ma suiam pe bolovani si ma aruncam in larg ca un bolovan si mai mare pana plescaia lacul sub mine de-l durea burta mai tare decat ma durea pe mine...
Mi-a parut rau, rau de tot ca n-am putut sta mai mult, dar imi pare bine, atat de bine ca iubim atat de mult natura ca nu mai avem loc unii de altii nici in padure!!!

sâmbătă, 30 iulie 2016

vineri, 29 iulie 2016

Mi-a povestit Bobi dimineata ca asta noapte cica a visat ca s-a intalnit cu Olteanu ala de-a ciordelit un milion de dolari de la handicapatu' ala de Vantu si l-a batut pe niste scari de l-a nenorocit. 😂😂😂 Ce vis frumos!!! In tara aia care nu se poate caca de foame vorbesc astia de milioane de dolari cum vorbesc eu de ore muncite. Futa-v-ar dracu' in cur prin puscarii si de v-ar manca pe-acolo sobolanii ca sa ne bucuram si de-o realitate la fel de frumoasa precum ne sunt visele!

joi, 28 iulie 2016

Kissing the cook who made our lunch and our day today  😂
In poza asta il pup pe colegul meu care ne-a pregatit azi la bbq puiul lui faimos si ne-a chemat pe terasa sa-l mancam cu totii. Buna masa, dar si mai buna ocazia de-a ne bucura de ea impreuna. Am si zile mai proaste, dar de cele mai multe ori, sau cel putin azi, imi venea sa-i pup pe toti.

marți, 26 iulie 2016


3 in 1
Acesta este noul meu ineluţ drăguţ cu trei pietre schimbatoare. Mecanismul de schimbare a pietrei e unul foarte ingenios si simplu, dar greu de explicat. O piatra e de howlite si alta de larvikite, nu stiu exact care si respectiv care. Doar aia galbena stiu sigur ca e din brass, material la care am inceput eu mai nou sa am bucurii, mai ales ca nu-mi da alergie, pielea mea simtitoare umplandu-se de bube daca o ating cu altceva decat aur sau argint. Nu e nicio gluma, as fi foarte buna la vama pe post de scanner de metale. Brass-ul, pe care l-am descoperit aici in Canada, imi place ca arata ca un aur murdar, mai hippi asa, eu nefiind prea mare amatoare de aur galben. Brass-ul cred ca e bronz sau alama. Chiar duminica m-am contrazis cu un prieten pe tema asta si google translate ca sa ne impace pe amandoi ne-a zis ca amandoi avem dreptate. Nu mai pun poze, dar trebuie sa ma credeti pe cuvant ca merge belea in combinatie cu piele maro, asa cum belea merge argintul in bijuteriile din piele neagra ;)
Am fost ieri cu colega la spinning. Eu m-am asezat pe randul al doilea, pe bicicleta "mea", adica aia pe care mi-am setat-o de mai demult la prima gaura pe micro-inaltimea mea, iar colega s-a asezat pe primul rand ca sa se vada in oglinda cand da din pedale. Era unul bun in spate, cand deodata am inteles de ce toti barbatii, fara exceptie, se aseaza tot timpul numai pe bicicletele de pe ultimul rand. Ladies first!!!

duminică, 24 iulie 2016

Faţa asta spartă nu o am de la bere, ci după ce-am mers azi peste 25,000 de paşi prin Toronto... 
Am plecat de la Rosedale...ma rog, am plecat de acasa, dar la Rosedale a fost punctul de intalnire cu amicii, si am ajuns la Don Valley Brick Works, o fosta fabrica de caramizi, azi un mare centru cultural (din punctul canadienilor de vedere), despre care si National Geographic Traveler a zis ca e foarte tare...
Lasand cultura la o parte ca nu ne intereseaza, ne-am suit apoi la pas pana la belvedere, printre balariile orasului meu drag..."Ne-am suit" e o forma mai inflorita de-a zice ca am mers pana departe pe jos, ca n-avem noi relief cu care sa ne laudam ca-l escaladam...
Dar ne place sa-l exploram, caci vedeti in departare CN Tower? Nu eram deci prea departe de centrul orasului, dar ajunsesem deja in parcul Evergreen, un terminal geoturistic, pe care numai azi l-am descoperit...De-acolo de sus, abia mi-am stapanit impulsul de-a striga cat de bine-mi era!!!