Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 4 decembrie 2016

Zilele trecute n-am mai intrat pe blogul asta nici de curiozitate sa vedeti ce mai fac, iar acum m-a apucat zelul. Dar dupa cum se vede doar ma joc, arunc doar niste pietricele in apele prea clame de pe-aici. Ca si-acum zic numai ceva scurt si plec ca mi-am cumparat ciuperci sa imi fac ciulama cu mamaliga, putin fun adica cu ce ma pasioneaza pe mine in ultima vreme cel mai mult...Acus, adica maine, se fac 13 ani de cand m-am intalnit eu cu Bobescu prima data si trezindu-ma si dimineata tot langa el, m-am gandit deodata la ceva ce mie mi se intampla in fiecare zi, desi nu in fiecare zi am sclipiri din astea asa marete. De cele mai multe ori nu am. M-am gandit ca eu il iubesc pe Bobescu, si deja si pe puradelul nostru inca nenascut, iubesc si casa in care m-am mutat, si jobul pe care il am, si orasul in care locuiesc si tara in care traiesc, nu vreau adica nici sa divortez, nici sa demisionez, nici sa emigrez.
Am fost azi la furat gutui. Fructele astea, preferatele mele dintotdeauna, acrisoare si inecaciose, spre deosebire de orice altceva, sunt singurele pe care in magazin le gasesc numai de sezon. Am aici langa mine un magazin care le vinde de-o vreme si pana acum luam cu ţârâita, doua, trei, de ma gandeam tot timpul ca as manca una, dar nu mai aveam, ca eu doua, trei mananc deodata. Si trebuia iar sa cobor sa cumpar. Asa ca azi m-am dus si le-am luat pe toate. Nu stiu daca din magazin, dar de pe raft sigur. Dupa ce mi-am umplut punga, m-am mai invartit un pic pe-acolo cu gand ca vor umple iar raftul ca eu pe partea cealalta sa-l golesc, dar nu l-au mai umplut. Diseara ma duc iar. Maine dimineata iar. Imi fac stiva de gutui pe iarna. Daca mai apuca.


Si-acum ca tot am adus vorba, alte fructe care imi plac aproape la fel de mult, aproape doar, sunt grapefruiţii. Dar astea nu-s un eveniment, ca le gasesc tot timpul anului, pe toate drumurile. Am baut insa aseara un cocktail de gravide, o combinatie de grapefruit mult cu lamaie si suc acidulat si-atat de mult mi-a placut ca l-am cerut pe acelasi unul dupa altul, si-acuma vreau sa-mi fac si-acasa. Ai grija sa nu te-mbeti! 😋

M-am pozat si eu aseara cu cel mai mare pom de Craciun din Canada. E in Eaton Center si are peste 30 de metri. E un sky scraper Christmas tree. Nici nu incape in poza de lung ce e. Ca sa-i arat si varful, am pus doua poze una peste alta. In downtown e padure de brazi impodobiti, unul mai dichisit ca altul. Nici nu mai stiam in ce parte sa ma uit aseara ca sa ma inspir pentru al meu pe care intentionez sa il fac azi, de fapt macar sa-l cumpar azi. Am vazut in fata unui restaurant unul imbracat in argintiu si-asa parca l-as vrea si eu...

miercuri, 30 noiembrie 2016

N-am mai citit nimic de luni de zile. Nimic interesant adica si care sa ma satisfaca macar emotional. Mi-am tarait o vreme intelectul prin paginile unei carti plictisitoare pe care mi-a imprumutat-o o colega, careia insa i-am inapoiat-o neterminata. N-am vrut sa-i spun direct ca si numai cat am citit mi s-a parut un rahat, nu ca ar fi scris-o ea si sa nu-i jignesc talentul, dar ei i-a placut si n-am vrut sa-i subestimez gusturile. Desi la materia asta ma cam pricep putin. M-am multumit a-i spune ca nu e ca One Thousand Splendid Suns, asa cum mi-o recomandase, nici pe departe. Printre multe alte lucruri ciudate care mi se intampla in perioada aceasta ciudata oricum, cu care inca incerc sa ma obisnuiesc, ca durerea de calcaie de care povesteam mai jos, pierderea sporadica a memoriei e alta nazdravanie. Pentru mine sunt chiar amuzante aceste lapsusuri si amnezii care au loc mai nou de mai multe ori pe zi, in orice context, pentru ca e prima data in viata cand uit lucruri, memoria mea fiind intotdeauna una foarte profi. Am, sau aveam, o memorie de care si astia ai mei de la munca se minunau. Eram capabila sa-mi amintesc si numere de care m-am ocupat cu luni in urma, daca le revedeam, cam in felul acesta functionam. Dar cica tot hormonii mi-au f*** si mintea. De aceea, nu pot sa spun exact cum se numea cartea pe care am inapoiat-o colegei, iar daca pentru asta as mai putea face un efort totusi sa-mi amintesc, de cine e scrisa nici nu intentionez. Spun doar ca avea la baza o idee rasuflata despre femeile din Afganistan. Desi poate ca abordarea subiectului (prafuit ca o cale batuta si razbatuta) era interesanta, m-a plictisit rau scriitura terna ca un platfus. The Pearl That Broke Its Shell. Asa se numea cartea. Uite ca mi-am amintit. Dupa ce am dat un search pe Google ca sa fiu sigura. Cartea asta s-a nimerit s-o citesc in timpul in care eram cu matele pe dos si cand ma apucam eu de lecturat, ma lua de la stomac si mai tare. Acum nu stiu daca era efortul, fie si numai de a-mi misca ochii dintr-o parte in alta pe o pagina, sau era cartea prea proasta si nepeplacul creierului meu foarte sensibil la orice era pestilentios. De aceea mi-am anulat pentru o vreme obiceiul.
N-am terminat-o deci, dar nici n-am renuntat la ea prea devreme, pentru ca altceva mai bun oricum nu aveam. (Si eu tot timpul car cu mine ceva de citit ca sa-mi omor drumurile lungi si aglomerate). Toate cartile mele au fost mutate in cutii, care acum sunt depozitate in locker la parter. Si pentru ca-mi era foarte lene sa cotrobai prin acele cutii in conditiile in care nici de multe din cele din casa nu m-am atins inca, am fost in seara asta sa-mi cumpar altele. Am fost la BMV. Pentru cine nu a auzit, acesta este cel mai tare bookstore din Toronto care vinde carti cu discount. Adica in loc sa dai $20 pe-o carte, ca la Indigo, dai $8.
Pentru azi, doi din cei care au dat Americii faima de tara cu cea mai buna literatura ever. Din punctul meu de vedere. Desi ma plangeam azi, ba imi venea sa ma dau cu capul de masa cand ma gandeam ca mai sunt inca trei saptamani pana intru in vacanta, acum cu astia doi, simt ca am intrat deja.

marți, 29 noiembrie 2016

In primele mele trei luni de sarcina, eu n-am avut energie nici sa-mi misc ochii in cap. Desi somnolenta nu a fost neaparat una dintre cele mai mari probleme pe care le-am avut in perioada aia, mai mult decat sa dorm, nu prea eram in stare de altceva. Acum stau si ma gandesc ca a fost foarte bine asa pentru ca la cat sunt eu de agitata tot timpul, riscam sa uit ca sunt gravida si sa nu pot sta locului asa cum era indicat mai ales in acele prime trei luni. Bine ca am fost tintuita la pat. Organismul nostru nu e prost. Caci acum, de cand nu-mi mai este asa de rau, am si mai multa energie si uneori am impresia ca sar calul, la propriu. Weekendul asta am fost sa fac curat dincolo, inainte de a preda cheile, de care am si scapat, in sfarsit si pentru totdeauna, ieri. Ne incasau daca nu trabaluiam pe-acolo sau daca plecam si ii lasam pe ei sa care cu liftul canapeaua pe care nu am mai vrut s-o luam pe motiv ca vrem sa ne cumparam alta de piele maro care sa se aseze bine pe parchetul nostru nou.
...Am inceput din nou sa fug dupa autobuz, sa urc cate doua scari deodata, singura problema pe care o am cand stau acum in picioare, fie ca fac ceva sau nu, e ca imi simt greutatea in calcaie. Ma dor calcaiele foarte tare si nu-mi dau seama daca asta e pentru ca centrul de greutate mi s-a mutat prin alte parti sau pentru ca m-am ingrasat eu ca vaca. Oricum, ca sa ma mentin la un gabarit optim, am inceput si exercitiile fizice. M-am inscris la un curs de lupte corp la corp. Glumesc. La sala am fost decat o data. Ca sa nu recunosc ca ma plictisesc de mor sa pedalez in gol de una singura, si ca mi-e lene si greu, sa ma dezbrac, sa ma imbrac, ii zic lu' colega sa nu-i fie cu suparare ca nu ma mai duc cu ea la pranz ca acum sunt mai smekera ca-nainte, am bicicleta in scara blocului, unde ma si duc...odata si-odata. Pana acum am fost doar la piscina sa inot. Inotul este recomandat femeilor gravide. Chiar daca eu sunt gravida, dar nu stiu sa inot (ca ma trage burta la fund). Am primit moca un noodle, varianta mai putin jignitoare a colacului, si inot sub noodle, dar si sub atenta supraveghere a lui Bobescu. Desi bebe e ok ca el stie sa inoate. De fiecare data cand cobor la piscina am senzatia ca sunt in vacanta, la un hotel. Ma si simt ca la anul. Acum, imi astept si amicii sa facem valuri ;).
As pune si-o poza cu mine cum fac pluta cu burta-n sus, dar mi-e lene s-o descarc din telefon, si daca nu ar parea prea bizonic as mai pune una si cu carutul meu de supermarket. Nu ca sa arat ca am ce manca, ci ca sa arat in ce hal am ajuns sa mananc. Trei carute de supermarket in vreo doua zile una dupa alta, pline ochi cu nutret numai pentru mine. Vorba aia, unde-s doi, mai poate mananca si al treilea.

miercuri, 23 noiembrie 2016

E n-am avut niciodata casa mea. Am dormit intotdeauna pe la altii. De aceea nici n-am putut experimenta pe propria piele efectul posedarii, motiv pentru care nici n-am inteles vreodata cum se simteau mai special aia care imi spuneau ca-i alta cand esti proprietar. Acum insa imi dau seama ca e diferit, la sensul ca zilele astea nu mai puteam de nerabdare sa plec odata de la munca si sa ma intorc cu drag la casa mea. Si nu, nu era de la plictiseala, desi ar fi putut sa fie, pentru ca nu munca ma impingea la ganduri din astea, ci aproape ca visam cu ochii deschisi cum o sa ajung eu acasa si o sa ma asez pe sacul meu cu fasole si de-acolo o sa imbratisez cu privirea toata casa mea draga. Asta eu zic ca e de bine pentru ca e normal sa vrei sa te intorci acasa, anormal ar fi sa nu vrei, dar ce nu stiu daca mai e asa de bine e ca nici nu vreau sa mai plec la munca. Duc dimineata niste lupte pierdute cu mine insami de-mi invinetesc sufletul. E ca atunci cand vrei sa dormi cu jucarica sub cap. Norocul meu e ca, asa cum ma laudam, casa mea e doar la cativa kilometri de job si asta imi ajuta mult psihicul sa se smulga din pat. Nu trebuie sa fac mari eforturi ca sa ajung pana acolo imi zic, ma duc repede, fac ce fac ca sa treaca ziua, si-apoi ma intorc si mai repede decat am plecat. In realitate nu e chiar asa, ca desi distanta dintre casa si job e la 25% fata de cat era cand stateam in partea cealalta, cateodata fac pe drum cam tot atata, dar la asta e bine sa nu ma mai gadesc asa de dimineata!

marți, 22 noiembrie 2016

Cand ne cautam casa, unul din atributele pe care casa trebuia sa-l aiba din perspectiva lui Bobi, si un criteriu care a dus la eliminarea multor altor optiuni pana la apartamentul acesta, a fost bucataria. Trebuia sa fie mare, sa putem face si mancare, dar mai ales, sa putem sta impreuna in jurul unei mese. Nu asa deci cum am avut-o dincolo, unde nu aveam loc sa punem un scaun, o masa nici atat, caci era practic gandita sa ai suficient loc sa bagi o pizza semi-preparata la cuptorul cu microunde si atat. Asa erau multe din apartamentele pe care le-am vizitat. In planul caselor, bucataria nu parea sa aiba o importanta prea mare, ba, fiind sub concept open space, se pierdea in livingul de care si era separata nesemnificativ. In unele era doar un loc de trecere din living catre usa de la intrare, probabil cand intrai in casa, iti bagai papucii in cuptorul de la aragaz, un loc care in zilele noastre, din ratiuni financiare absolut justificate, a devenit pentru multi inutil. Altele aveau intr-adevar cate un dining room in care sa apuci a manca pe sarite. Si asta nu numai la condo-uri, ci si la townhouse-uri, ba si la case. Bobi nu a vrut asa ceva, si desi spuneam pe-atunci ca pentru mine e neinteresant aspectul, bine ca pentru Bobi a fost pentru ca bucataria este incaperea care acum imi place cel mai mult in casa noastra. Sentimentul cu care-mi beau dimineata cana cu lapte in bucataria asta e de-o intimitate pe care n-am mai simtit-o de cand eram copil, ca nici la Bucuresti, bucataria nu a fost niciodata foarte primitoare. Poate tocmai de aceea o si gasesc atat de familiara, si familiala, in acelasi timp.

PS: Patiseriile (din poza) cu care imi asezonez laptele in fiecare dimineata, noua mea cafea, sunt luate de la Nino D'Aversa, una dintre putinele locatii in care am apucat sa intram de cand ne-am mutat in acest cartier, flacat de-o puzderie de restaurante.

duminică, 20 noiembrie 2016

De cateva nopti, adica tot atatea de cand m-am mutat, am dormit mai bine decat in ultimele doua luni la un loc. Acum e dimineata si mi-e parul ridicat pe mana de frig. N-am mai simtit frig intr-o casa de om de ani de zile. Poate cand am mai mers prin hoteluri si de prosti ce eram nu stiam cum sa reglam temperatura. In casa de unde, cu placere, am plecat am avut tot timpul probleme cu caldura, mai ales iarna. Afara era un ger de-ti crapau si pietrele de la rinichi, iar noi dormeam cu geamul deschis. Era acolo ca-n furnal. Si nu ca asta ar fi fost o problema, problema era ca nu puteam regla nicicum temperatura aia. Acum, ce sa zic, era mai bine decat in garsoniera din Bucuresti unde ne cc'am pe noi de frig, dar nu stiu din care punct de vedere. La inceput imi placea, dar pe atunci eram si eu altfel. Pe atunci sufeream de frig, sechele de copilarie comunista, acum sufar de caldura la sensul ca nu o mai suport. Eu m-am si aclimatizat aici, acum nu mai am nevoie sa ma sufoc de cald ca sa imi fie bine, ba mai bine vreau sa-mi fie frig si sa pun ceva pe mine la o adica. OK, hai ca m-am lungit, deci am dormit cel mai bine de doua luni pentru ca acum am posibilitatea sa-mi reglez, dupa bunul plac al glandelor mele sudoripare, temperatura din barlog. Dincolo, nebunii aia de la MetCap, asa se numea firma care detinea blocul de rent, ii pun numele aici de reclama negativa, incepusera sa ne dea caldura din Octombrie, iar pana azi cand se anunta niste fulgi, in Toronto cel putin, au cantat pasarelele, au iesit iar florile, ba la un moment dat crezusem ca s-au sucit polii si-odata cu ei si calendarul s-a intors cu susu-n jos. Singura furtuna cu care m-am confruntat in ultima vreme a fost cea a hormonilor din corpul meu care imi dadeau pe deasupra niste hot flash-uri ca femeilor la menopauza, acesta fiind, evident, singurul lucru de care aveam nevoie in timpul noptilor mele toride, in care ma trezeam de cel putin trei ori, la ore absolut nejustificate, ba uneori nu mai adormeam deloc dandu-mi astfel motiv sa dorm din picioare la munca.

Temperatura, de-afara si dinauntru, este deci unul dintre manifestarile sentimentului de proprietate. Sunt fericita ca sunt proprietar pentru ca am scapat de caldura. Al doilea motiv este ca am scapat de flocii de animale, ma scuzati, care imi intrau in gura, la propriu, pentru ca eu spalam carpele de bucatarie la comun cu ceilalti locatari ai blocului care isi spalau cainii in masinile de spalat. E adevarat ca eu aveam si niste colacatari foarte nesimtiti, din astia mai nou veniti, ca eu cand m-am mutat acolo nu era asa. Aici fiecare are bineinteles masina de spalat si dryer in casa, dar asta nici nu mai conteaza din punctul de vedere expus mai sus pentru ca blocul este "PET NOT ALLOWED". Viata la condo nu e ca viata la tara, pardon la casa. Vine cu instructiuni de utilizare care sunt mai degraba interdictii, dar eu nu pot fi mai fericita cu ele. Deci o alta manifestare a sentimentului de proprietate la condo ce-i drept, nu la casa, e ca nu face fiecare ce vrea p* lui!

Inainte de-a mai enumara, alta data, si alte manifestari, iata primele noastre achizitii de casa noua. Doua beanbag-uri colorate. Ala roz e al meu. Urmatorul pe lista e un fireplace, dar nu de caldura bineinteles, ci de fancy. Asta e o alta manifestare a sentimentului de proprietate, incepi sa-ti cumperi ce n-ai avut in copilarie!

marți, 15 noiembrie 2016

De azi suntem propitari 😎
3 propitari 😋
Asta noapte ne-am luat in posesie cheile, dar numai de maine ne si culcam acolo. O sa scriu despre closing si primele zile din alta viata! la bloc, cand o sa am si internet.